Politică

 
 

TELEDEMOCRAȚIA. Între deziderat și iminența monopolului


În urmă cu doi ani, scriam un articol[1] prin care îmi propuneam să aduc în atenția cititorilor blogului meu de pe site-ul adevarul.ro un fenomen mai puțin luat în discuție al lumii moderne, dar atât de tangibil.

În toate există un punct de plecare. Rândurile ce urmează se datorează unui dialog plin de înțelesuri dintr-o carte a jurnalistului francez  Andre Soussan[2], care mi-a trezit curiozitatea. Romanul de ficțiune politică „Mesiada” a fost publicat în anul 1991. Acțiunea acestuia se petrece în Israel, personaje principale fiind șeful serviciului secret (David Ben Zion) și primul-ministru (Ariel Dan).

La o căutare pe Google, acest Imperiu- stăpân peste milioanele de link-uri ce alcătuiesc Universul cunoașterii noastre (Alessandro Baricco în „Barbarii. Eseu despre mutaţie”), termenul „teledemocrație” înregistrează nu mai mult de 10 rezultate în limba română, în cele mai multe dintre cazuri fiind impropriu folosit, inserat în titlurile unor articole de presă on-line în scopul de a epata. Redundanța și alunecarea pe o pantă derizorie pot fi unele dintre considerentele pentru care am pornit pe acest lung drum al cercetării.

Cât privește etimologia cuvântului, acesta s-a format cu termeni din greaca veche: demos kratos (puterea poporului), la care s-a adăugat elemental lexical τηλε (citit tile, se traduce prin “de departe, de la distanță”) ce a servit drept prefix pentru multe cuvinte din limbile moderne: televiziune, telegrafie, teleportare, teleghidare, etc.

Din punct de vedere al interdisciplinarității, prezentul proiect de cercetare, schiță a viitoarei lucrări de disertație, reunește abordări din mai multe domenii din aria științelor sociale: sociologie, științe politice, jurnalism și comunicare politică. Dar, înainte de toate, liniile generale sunt date de delimitarea cronologică și evoluția istorică a conceptului supus cercetării, de-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului XX, interval în care mijloacele de comunicare în masă au cunoscut o dezvoltare fără precedent, culminând cu Internetul, invenție implementată de Armata americană  în anii ’70 și dezvăluită publicului larg în deceniul următor.

Era Internet ne-a adus o mulțime de promisiuni, deocamdată neonorate. Într-un articol preluat de presseurop.eu, proiect jurnalistic de mare anvergură ce reunește principalele publicații din statele membre ale U.E., Frank Schirrmacher de la cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung își exprima regretul că democratizarea informației n-a avut loc niciodată, în ciuda “euforiei începuturilor” Internetului.[1] Pe lângă chestiunea monopolului devenit tot mai pregnant și în spațiul virtual, acesta mai tratează și despre pasivitatea consumatorului de informație, în detrimentul unui proces preconizat de “autoeducare politică și socială a omului capabil să primească toate informațiile printr-o simplă apăsare cu degetul”. [2]

Democrația, moștenire a civilizației vechilor greci, a devenit cu trecerea timpului un fundament al civilizației europene. De la garanție a elitelor conducătoare în zorii Epocii Moderne, democrația a evoluat spre statutul de drept câștigat, ce trebuie apărat permanent de către cetățeni. În urmă cu aproape trei secole, sub imperiul entuziasmului epocii, Jean-Jacques Rousseau afirma că “dacă ar exista un popor de zei, s-ar guverna democratic. Oamenilor nu li se potrivește un guvernământ atât de perfect”.

Poate că nu este un model politic tocmai perfect, dar este perfectibil. Din acest motiv, actualizarea democrației a rămas o temă de reflecție pentru generațiile următoare, lăsată posterității de filozofii politici ai secolului al XVIII-lea.

La începutul secolului al XX-lea, introducerea votului universal și diversificarea mijloacelor de comunicare în masă au fost factorii care au creat premisele unei democrații participative. Amploarea pe care au luat-o radiolului și televiziunea a făcut ca puterea poporului să se poată exercita de la distanță. Se creau astfel premisele teledemocrației sau democrației electronice, o punte de legătură care să estompeze prăpastia creată între puterea politică și populație.

Cercetările pe marginea acestei teme au venit în special din zona mediilor academice și universitare din S.U.A și Marea Britanie. Am identificat perioada anilor ’80-’90 a secolului trecut ca fiind una de pionierat în studierea democrației electronice. Pentru redactarea articolului meu din 2014 am folosit o serie de surse (articole de presă, eseuri, lucrări științifice) pe care le-am considerat reprezentative pentru definirea și evoluția conceptului de teledemocrație. Autorii acestora nu fac parte din mainstream-ul academic.

Richard Barbrook de la Universitatea din Westminster, cercetător în domeniul media, a promovat în repetate rânduri conceptul de teledemocrație. Într-un articol din anul 1995, publicat în revista „New Scientist”, acesta prezenta un scurt istoric al democraţiei electronice.[1]

Două publicații[2] semnate de academicianul britanic nu pot lipsi din bibliografia pentru lucrarea de disertație, în eventualitatea abordării prezentei teme.

Prin urmare, în articolul intitulat “Electronic power to the people” este identificat punctul de plecare pentru studierea acestui fenomen istoric. Teledemocrația își are originile în mișcarea Situaționiștilor (1957- 1972) ai cărei lideri au pregătit desfășurarea revoltelor studențești din Franța, ce au avut loc în mai 1968. Utopia unei democrații directe devenise extrem de atrăgătoare pentru tinerele generații postbelice, iar situaționiștii au gândit un model de comunicare politică în dublu sens, ce a luat forma conceptului de “agoră electronică”, cu aplicabilitate în domeniul radioteleviziunii. Teoreticianul agorei electronice a fost activistul francez Félix Guattari, susținător al unei alternative la presa vremii, pe care o considera o nouă metodă de impunere a controlului social, ce le înlocuise pe cele din trecut: religia și forța fizică.

În anii ’70, în Europa Vestică era destul de popular modelul său de democrație directă electronică, prezentată sub forma unui instrument de eliminare a barierelor fizice ale unei adunări publice convenționale, prin care toți cetățenii să poată participa la procesul decizional. (Fig.1) Momentul favorabil de implementare a agorei electronice era considerat acela în care televiziunea prin cablu devenea o realitate pentru toată lumea. [1]

Fără îndoială, o caracteristică definitorie a culturii de masă de la mijlocul secolului XX este spiritul și disponibilitatea de revoltă. Lucrarea “Societatea spectacolului”, publicată pentru prima dată în Franța în anul 1967, reflectă foarte bine reacționarismul epocii, îmbinat, pe alocuri, cu teorii progresiste. Autorul acesteia, Guy Debord, a fost principalul inițiator și teoretician al mișcării Situaționiștilor din anii ’60.[2]

  1. Deziderat al lumii moderne

Cât privește mentalitățile vremurilor pe care le trăim, prezentul proiect pornește de la premisa idealistă prin care, o dată cu dezvoltarea și explozia multiplelor mijloace de comunicare în masă, tendința naturală a cetățenilor este aceea de a exercita în comun puterea politică alături de liderii aleși prin vot universal. Teoreticienii teledemocrației nu au mers într-atât de departe: aceștia au oferit imboldul moral pentru ca cetățenii să fie parte a procesului decizional.

De exemplu, una dintre temele de campanie ale lui Donald Trump cu care acesta încearcă să câștige alegerile prezidențiale din SUA merge pe ideea că actualii lideri mondiali sunt de slabă factură, incapacitatea lor de a gestiona situațiile de criză fiind motivul principal al instabilității de pe plan global, dată de terorism, conflicte militare și migrație.

Făcând o paranteză, un capitol al lucrării de disertație ar putea fi despre alegerile prezidențiale. Acesta va conține studii de caz cu momente de referință din istoria întrecerilor electorale pentru cea mai înaltă funcție în stat din diferite țări, inclusiv România. Se va analiza impactul, interesul manifestat de public și interacțiunea cu alegătorii. Foarte probabil, alegerile din SUA din noiembrie 2016 vor reprezenta un obiect de studiu, având în vedere intensa campanie pe care o duc cei doi favoriți pe rețelele de socializare din spațiul virtual (Facebook sau Twitter), fapt fără precedent până acum.

Rezultatul cercetărilor asupra surselor mi-a relevat faptul că prima definiție[1] asupra teledemocrației a fost enunțată în anul 1981 de către profesorul american Theodore Becker (Universitatea Auburn), într-un articol cu un titlu extrem de sugestiv: Teledemocrația. Recuperarea puterii de către popor.[2]Acesta vedea în teledemocrație nu numai un model sustenabil de participare cetățenească. Vremurile se schimbaseră; încrederea în politicieni și instituții ajunsese la cote scăzute, fapt corelat cu un pasivism al cetățenilor dificil de surmontat.  Teledemocrația era propusă ca soluție la aceste probleme: un mijloc de educare și responsabilizare a publicului cu drept de vot.

O primă concluzie la cele scrise pănă acum este următoarea: ca fenomen istoric, teledemocrația nu este altceva decât un mobil pentru trecerea într-o etapă avansată: cea a democrației participative sau deliberative, prin care se propune coexistența guvernării prin reprezentanți cu democrația născută în agorele Greciei Antice, în secolul al V-lea î.Hr.

La un deceniu de Becker se regăsește studiul publicat de sociologul și profesorul de jurnalism Michael Shudson, cu titlul Limitele Teledemocrației. [1]Cu ocazia alegerilor prezidențiale din SUA din anul 1992, acesta oferea o analiză a impactului televiziunii asupra dezbaterii publice, remarcând încă o dată lipsa de interes a cetățenilor pentru oportunitățile oferite de noul model de democrație. [2] În America anului 1992, aflată în plină campanie electorală, dezbaterile din spaţiul public erau dominate de două partide politice şi de candidaţii acestora, şi, în plus, acaparate de presa mainstream. Sună cunoscut, nu? Autorul recomanda diversificarea temelor de dezbatere şi apariţia altor voci şi stiluri de discurs, pe care media nu le poate anticipa şi controla.[3] Pentru ca democrația participativă să nu devină un simplu paliativ, acesta recomanda conștientizarea necesității reprezentată de pluralism.

Inspirat de analiza sociologului american, am scris în toamna anului 2014 un articol pe tema campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale. Textul a fost scris într-un stil dubitativ, plecând de la ideea că era un pic forțată previziunea specialiștilor cu privire la cei doi candidați care dominau spațiul public, dați ca favoriți încă din primul tur de scrutin. O ipoteză care contrazicea flagrant datele problemei de la acel moment: în cursă erau înscriși 14 candidați; exista o posibilitate redusă ca mai mult de jumătate din populația cu drept de vot să se prezinte la urne, chiar și în turul al II-lea.[1] Ideea centrală a articolului era acea nevoie de pluralism susținută de Schudson în urmă cu două decenii, constantând că prea multe nu s-au schimbat de atunci, chiar şi într-o epocă a Internetului, a multitudinii de surse de informare alternative.[2

Internetul- între speranță și deziluzie

Pornind de la opinia redactorului-șed de la FAZ din 2012, inserată în introducere, prin care democratizarea informației se lasă așteptată în era Internetului, voi continua cu prezentarea sumară a unor analize de la sfârșitul secolului trecut, când conexiunea la Internet devenise deja o realitate a lumii contemporane.

În 1995, Richard Barbrook își exprima viziunea optimistă că Internetul va îndeplini un vechi ideal: secolul XXI va fi al cetățenilor informați, care își vor forma cultura politică de pe Internet, capabili “să-și conducă singuri viețile”. [1] Acesta conta pe rolul și potențialul Internetului de modernizare a procesului politic și decizional.

Este contrazis patru ani mai târziu de Richard Davis, profesor de științe politice la Brigham Young University, care s-a axat pe scrierea unor cărți ce tratează impactul Internetului în secolul XXI. Citez opinia acestuia din lucrarea „The Web of Politics. The Internet’s Impact on the American Political System”,[2]publicată în anul 1999:

În loc să acţioneze ca un instrument revoluţionar, de rearanjare a puterii politice şi de instigare la democraţie directă, Internetul este destinat să devină dominat de aceiaşi actori ai politicii americane, care folosesc în prezent alte medii de comunicare.

Se pare că tendința generală a cercetătorilor de la sfârșitul secolului trecut este de a trage semnale de alarmă cu privire la pericolul monopolului exercitat de  presa mainstream (curentul principal), manifestat acum chiar și în spațiul virtual. Aceiaşi actori care controlează presa scrisă şi audiovizuală, sunt prezenţi şi în mediul on-line, ceea ce are ca efect descurajarea publicului în a deveni mai activ, în termeni de participare la viaţa politică. Înainte de toate, această situație este rezultatul cedării de suveranitate pe Internet.

Robert Dahl, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Yale, este promotor al ideii de surse alternative de informare, în lucrarea publicată în anul 2000, “On Democracy”[1], plecând de la principiul fundamental prin care, într-o democraţie reală, divergenţele de opinii politice dintre cetăţeni nu numai că sunt tolerate, ci sunt şi protejate de legile statului.

Cetăţenii au dreptul de a căuta surse de informare alternative şi independente, la alţi experţi, ziare sau reviste, televiziuni, etc. Mai mult decât atât, există surse de informare care nu sunt sub controlul guvernului sau al unui partid politic, iar aceste surse alternative sunt efectiv protejate prin lege.

[1] Robert Dahl, On Democracy, Yale University Press, 2000

image

Toate previziunile celor enumerați s-au confirmat în zilele noastre, când Internetul abundă de proiecte de jurnalism alternativ, cel mai notoriu exemplu fiind Blasting News, unde cu o simplă înregistrare pe site poți deveni producător de știri, implicit jurnalist. O viziune interesantă asupra jurnalismului alternativ o are Vice.com, care deși nu are scopul expres de a trata evenimentele curente, o face totuși într-un stil detașat și non-conformist. Există o dorință a consumatorului de presă de a se îndepărta de jurnalismul care formează convingeri și opinii, în favoarea celui care informează, sine ira et studio. Acest trend merită exploatat și tratat pe larg în lucrarea de disertație, care va urmări liniile generale trasate de acest proiect de cercetare: definirea conceptului, evoluția istorică a teledemocrației, democrația informației în era Internetului și a rețelelor de socializare.

[1] Robert Dahl, On Democracy, Yale University Press, 2000

[1]  “ Back in the late-18th century, republican philosophers called for the creation of an informed citizenry with the knowledge to make the political decisions affecting their own lives. Maybe, as we enter the 21st century, the Net will help to realise this democratic deal for the first time.”

[2]  Richard Davis, The Web of Politics. The Internet’s Impact on the American Political System, Oxford University Press, 1999. Altă lucrare importantă: The Role of Blogs in American Politics,  Oxford University Press, 2009

[1]  “Într-o ţară în care doar jumătate din populaţia adultă votează, Victor Ponta şi Klaus Iohannis sunt favoriţi ai alegerilor de azi, cei doi având cele mai mari şanse de a ajunge în turul II, dintre cei 14 candidaţi înscrişi în cursă. Reflectă oare această previziune, impusă de mass-media, voinţa majorităţii cetăţenilor cu drept de vot?” ,Adrian Costea, Favoriţii alegerilor prezidenţiale: voinţa majorităţii sau doar produsul mass-mediei?, 1 noiembrie 2014, adevarul.ro.

[2]  “Ofer exemplul următor: un candidat la preşedinţie, oricât de coerent şi promiţător ar fi programul său politic, dacă nu se încadrează în tendinţa generală promovată de media la nivelul discursului public, va pierde lamentabil, obţinând câteva procente doar de la cei care deţin cultura politică necesară pentru a studia şi alte surse de informare decât cele ce aparţin curentului principal.”, Idem

[1]  Michael Schudson, The Limits of Teledemocracy, The American Prospect, pg. 41-45, 1992. Link: http://prospect.org/article/limits-teledemocracy. Lucrări de referință: Why Democracies Need an Unlovable Press, Polity Press, noiembrie 2008; The Sociology of News , Contemporary Societies Series, ediția a II-a, 2011.

[2] „Modernizarea discursului public este o cauză nobilă, dar oare va vindeca bolile democraţiei moderne? Este o problemă fundamentală a politicii noastre, incapacitatea de a comunica?”, îşi începea Michael Schudson expunerea.

[3] „Impactul potenţial al formelor mass-media sugerează o nevoie de pluralism. Ce am putea afla despre candidaţii noştri şi despre noi înşine, prin intermediul diferitelor tipuri şi forme de mass-media? Nu ştim până nu încercăm.” , Idem

[1]un model de comunicare politică în dublu sens, care poate oferi  mijloacele de educare a alegătorilor, pentru a facilita discutarea deciziilor  importante şi înregistrarea de sondaje instantanee, contribuind la dezvoltarea democraţiei participative”

[2]   Theodore Becker, Teledemocracy. Bringing Power Back to People,  revista bilunară THE FUTURIST, decembrie 1981

[1]  Richard Barbrook, The Alternative Media: http://www.hrc.wmin.ac.uk/theory-mediafreedom11.html

[2]  Guy Debord, Societatea Spectacolului, Editura Rao, București, 2011. Traducere de Cristina Săvoiu.

În opinia lui Guy Debord,  „spectacolul” este o manifestare superficială a societăţii capitaliste, propagată de mass-media. O idee extrem de interesantă enunţată de acesta  este aceea că „spectacolul integrat”, asociat cu democraţiile liberale moderne, şi-a inventat un inamic fără de care nu poate supravieţui:  terorismul. Terorismul este folosit în scopul evidenţierii superiorităţii şi perfecţiunii modelului democraţiei liberale.

[1]„ Încurajaţi de rapida convergenţă a telecomunicaţiilor, mass-mediei şi computerelor, mulţi oameni cred acum că autostrada informaţională  va crea condiţiile participării directe a cetăţenilor la luarea deciziilor politice. Această utopie tehnologică a fost propusă pentru prima oară în anii ’60, de către Situaţionişti şi alte grupări de extremă stângă. Aceşti tineri revoluţionari doreau ca oamenii să işi conducă singuri destinele, printr-o formă high-tech de democraţie directă – agora electronică. Inspiraţi de această viziune, activiştii din întreaga lume au creat emisiuni radicale, difuzate la posturile de radio pirat”.  (Richard Barbrook,  Electronic power to the people,  New Scientist, 29 iulie 1995)

[2] Richard Barbrook, Media Freedom: the contradictions of communications in the age of modernity,  Pluto Press, Londra, 1995

Richard Barbrook,  Imaginary Futures: from thinking machines to the global village, Pluto Press, Londra, 2007

[1] “Era Internet a multiplicat promisiunile: fiecare dintre noi poate să devină autor, jurnalist, editor, fiecare poate să câştige bani. Dar democratizarea informaţiei n-a avut loc niciodată.”, Frank Schirrmacher, Ziarele nu vor muri în Silicon Valley, FAZ, 26 decembrie 2012.

[2]“ Inclusiv procesul preconizat de autoeducare politică şi socială a omului capabil să primească toate informaţiile printr-o simplă apăsare cu degetul se lasă aşteptat din punct de vedere mediatic. Participarea se limitează tot mai des la sisteme de recompensă prin butoane de like, plebiscite permanente la care e supus consumatorul şi dispoziţia sa de I like [îmi place].”, Idem

[1]Adrian Costea, Trăim într-o distopie numită teledemocrație, 17 august 2014.

Link:  http://adevarul.ro/news/societate/traim-intr-o-distopie-numita-teledemocratie

[2]  [DAVID BEN ZION]: Diavolul este acela care ne bate la uşă!  

   [ARIEL DAN]: Ştiu, David. Dar ţara, lumea întreagă, îl vede sub chipul unui înger. Percepţia faptelor e mai presus decât  faptele  însele.  Imaginile sunt cele care dictează  politica conducătorilor de  democraţii.  Am intrat în  era teledemocraţiei.

Categorii: Politică, SOCIETATE | Etichete: , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Interviu cu Erwin Albu


Am învăţat că, din postura de simplu cetăţean, poţi muta munţii, chiar şi în România!

Din postura de ales local, Erwin Albu a propus un model de comunicare cu cetăţenii, specific secolului în care trăim. Erwin Albu a înţeles într-un mod diferit utilitatea Facebook-ului, folosit de către majoritatea politicienilor noştri doar pentru postarea de poze din vacanţe sau pentru propagandă. Pe pagina personală a acestuia apăreau periodic rapoarte de activitate, decizii ale consiliului local, chiar şi declaraţii de venit.

Interviul pe adevarul.ro

Categorii: Politică, Renaşterea României profunde | Etichete: , , , , | Lasă un comentariu

Câteva considerații asupra politicii externe a României-subiect invizibil în presa noastră


Cunoscuta publicație axată pe  politică globală,economie și idei,Foreign Policy își onorează deviza „subiecte altfel invizibile ” în fiecare număr.Ediția din mai a FP România își confirmă încă o dată blazonul,propunând subiecte destul de sensibile referitoare la țara noastră.Este anul de grație 2014,an electoral pentru noi,iar analiștii adoptă o retorică mai incisivă,fiind scoase la lumină probleme mult mai serioase decât până acum.Pentru cei care nu am încetat să sperăm,alegerile prezidențiale de la finalul anului ar trebui să aducă importante schimbări și să reprezinte în acest sens o bornă istorică în evoluția României.

Pentru început,cum ar putea fi realizată o repoziționare a României pe scena internațională, urmând exemplul polonez: Continuăm să gândim și să acționăm ca un stat mic sau migrăm spre o ligă superioară,după modelul Poloniei?,o întrebare retorică a politologului Octavian Milewski,specializat în spațiul Europei Centrale și de Est,din finalul interviului realizat de Petre Munteanu.Având drept punct de referință cel mai recent succes diplomatic al Poloniei,implicarea acesteia alături de Germania și Franța în medierea acordului dintre Victor Ianukovici și opoziție din luna februarie a anului curent,în urma căruia s-a stabilit organizarea de alegeri anticipate în Ucraina și s-au găsit în același timp soluții pentru stoparea violențelor de la Kiev,Octavian Millewski realizează o scurtă expunere a pașilor parcurși de către statul polonez  pe drumul afirmării sale ca centru de putere regională în Europa Centrală și de Est și ascederii  într-un club select,alături de Franța,Germania și Marea Britanie.

În opinia acestuia,Polonia se găsește în această poziție datorită avansului câștigat în anii ’80,când mișcarea Solidaritatea devenea prima formă serioasă de rezistență anticomunistă din Europa de Est.După 1989,Polonia și-a orientat politica externă pe două direcții:reconcilierea istorică cu vecinul de la Vest,Germania și înființarea Grupului de la Vișegrad (sau V4-Polonia,Ungaria,Cehia și Slovacia),având aceleași conotații istorice,un acord din secolul XII semnat de către regii Boemiei,Poloniei și Ungariei.Ce putea face și România în acest timp și nu a făcut-o, a fost crearea unei școli de expertiză care să se concentreze pe regiunea Europei Centrale și de Est.În Polonia,a apărut o generație numeroasă de absolvenți din sfera studiilor est-europene din care s-au desprins actualii specialiștii din sectorul guvernamental și cel nonguvernamental.Rezultatul:crearea unor grupuri de cercetare de talia OSW(concentrat strict pe domeniul economic,afiliat ministerului de resort) sau PISM(Institutul Polonez de Afaceri Internaționale din cadrul MAE din Polonia),diferite fundații,ONG-uri sau asociații,toate acestea asigurând un înalt grad de informare a oamenilor cu putere de decizie din Polonia,cu mult superior celui din România.

România putea fi cel puțin angrenată în această dinamică regională est-europeană dacă o înțelegea din timp.Influențată sau nu din exterior,opțiunea țării noastre de a insista pe politica regionalizării în Marea Neagră,un proiect unde și-a atribuit statutul de lider,s-a dovedit a fi un eșec.Mult mai realizabilă ar fi fost atragerea în cadrul Parteneriatului Estic,propunere refuzată de diplomația românească.Ceea ce ne lipsește nouă este evidențiat foarte bine de  O.Milewski și ar trebui să devină un obiectiv important pe viitor:Polonia s-a bucurat de foarte multă simpatie datorită pragmatismului și capacității de a sta la masă cu elitele politice de toate culorile

Radoslaw Sikorski,cel care ocupă portofoliul externelor polonez de aproape 7 ani,performanță neegalată în România,unde se consideră că nu este nevoie de stabilitate la acest minister de o importanță strategică
Radoslaw Sikorski,cel care ocupă portofoliul externelor polonez de aproape 7 ani,performanță neegalată în România,unde se consideră că nu este nevoie de stabilitate la acest minister de o importanță strategică

 Profilul energetic bun al României ar putea ajuta la obținerea mandatului de comisar european pentru Energie?

În articolul semnat de către Dan Luca(doctor în relații internaționale și studii europene) este sugerată posibilitatea că România ar putea obține un portofoliu important în cadrul Comisiei Europene,cel al energiei.Acest fapt ar depinde în mare măsură de lobby-ul diplomatic care trebuie realizat de  România în perioada imediat  următoare alegerilor europarlamentare.Țara noastră ar putea deveni un pol energetic european prin implementarea proiectelor comunitare în zona Balcanilor și Europei de Est:South Coridor -conducta de gaze din Bulgaria către Austria via România și Ungaria sau Gas East(traseul estic al gazelor).Mai multe detalii aici.

Acest obiectiv ar putea fi  unul prea ambițios,dacă este să ne luăm după studiul lui Valeriu Nicolae (activist pentru drepturile omului),în condițiile în care diplomația românească nici măcar nu și-a stabilit o țintă strategică clară pentru portofoliul viitorului comisar european de la Bruxelles,lipsind chiar și numele  posibililor candidați!Nu este suprinzătoare această situație într-o țară în care tot ceea ce contează sunt luptele ce se dau pe plan intern,reprezentarea noastră în străinătate fiind mai puțin relevantă.Acesta recomandă concentrarea României pe două portofolii:Extinderea sau Ocuparea Forței de Muncă,Afaceri Sociale și Incluziune.

Desemnarea în anul 2009 a  lui Dacian Cioloș la portofoliul agriculturii nu a reprezentat un succes al diplomației românești.Franța a fost de fapt cea care a câștigat un comisar european în plus.Având studiile aprofundate la Școala Superioară de Agronomie din Rennes și numeroase stagii de pregătire realizate pe teritoriul statului francez,este clar că interesele Franței au avut prioritate în activitatea comisarului european pentru agricultură,Dacian Cioloș.Este o lecție dură pentru România și un avertisment pentru viitor, în contextul în care tot mai mulți tineri cu potențial sunt educați și formați în străinătate.

România se află pe locul 3 în Uniunea Europeană în ceea ce privește rata de dependență față de importurile de energie,de numai 22,7 %.Este devansată doar de Estonia (17,2%) și Danemarca care are chiar un surplus de 3,4%.
România se află pe locul 3 în Uniunea Europeană în ceea ce privește rata de dependență față de importurile de energie,de numai 22,7 %.Este devansată doar de Estonia (17,2%) și Danemarca care are chiar un surplus de 3,4%.

 În final,câteva adevăruri dureroase -„O politică nu tocmai externă”  

Lipsa de orizont a politicii externe românești din ultimul deceniu este taxată în termeni mult mai duri de către Valeriu Nicolae,punând-o în legătură cu practicile pe care le cunoaștem atât de bine pe plan intern:

conformismul,vorbele goale,mita,lăcomia,compromisul,nepotismul joacă de multe ori un rol important în numirea ambasadorilor,secretarilor de stat,diplomaților de rang înalt,consilierilor sau birocraților.

Practici care domină întreaga societate românească și despre care nu are rost să discutăm.Este revoltător că acestea au ajuns chiar și la cel mai înalt nivel,acolo unde mai sus numitele criterii de promovare nu au ce să caute.O situație îngrijorătoare pe  care o cunoaștem cu toții și o acceptăm tacit,deși este clar că atins apogeul în ultimii ani.Politizarea excesivă a dus la condiționarea obținerii unei funcții importante de apartenența la un grup puternic din cadrul unui partid politic.

  Din cauza deciziei de a-și împinge fiica în Parlamentul European,președintele României nu are nicio legitimitate să ceară reformarea semnificativă a unui sistem bazat pe nepotism.

Este indubitabil faptul că România nu a dus o adevărată politică externă după momentul favorabil al integrării euro-atlantice.Cei trei piloni care au lipsit cu desăvârșire sunt următorii:

1.O strategie de reprezentare și influență la nivelul mecanismelor internaționale dublată de o planificare politică impecabilă pe plan intern

2.O bună înțelegere a rolului relației dintre MAE și președinte,coordonatorii politicii externe a României

3.Și nu în ultimul rând,instituții de stat funcționale,dominate de profesioniști

Concluzia este următoarea:Promovarea și protejarea intereselor statului trebuie să primeze în fața nepotismului și corupției.Vorbim deja de  un grav prejudiciu adus siguranței naționale,nu numai al imaginii României pe plan internațional.That sheep has sailed,cum spun americanii.(Acea oportunitate a fost demult pierdută).

Categorii: Geopolitica, Politică | Etichete: , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cea de-a cincea putere în stat(The Fifth Estate,2013,regia Bill Condon)


http://www.filme-bune.net/the-fifth-estate-filme-online-subtitrat-in-romana/

Au fost momente în care ziarele britanice nu puteau prezenta dezbaterile parlamentare,dar câțiva oameni curajoși au început să tipărească pamflete și să scape aceste dezbateri în public.Și..ei bine,cred că acei oameni au fost spânzurați,dar publicul a văzut acele pamflete și a cerut acces și s-a născut a patra putere modernă din pasiunea și datorită viziunii a acestor câteva suflete curajoase.Iar acum ne găsim în aceeași postură.O nouă revoluție a informației  infinit mai puternică decât ultima.A cincea putere,aparent decisă în a distruge predecesorii săi.Toate modelele vechi mor mai repede decât poate să le înlocuiască cel nou.De aceea avem nevoie de mai multe suflete curajoase.

(una dintre replicile memorabile-Nick Davies,ziarist la The Guardian)

Filmul prezintă povestea site-ului de dezvăluiri Wikileaks (fondat în anul 2005 de Julian Assange),care reușit să demonstreze prin acțiunile sale din ultimii ani cum internetul poate deveni un adevărat spațiu al democrației și libertății de expresie.Și mai mult,cum proiectul Wikileaks s-a dovedit a fi superior presei aservite grupurilor de interese.Actorul principal(Benedict Cumberbatch),care a interpretat rolul activistului australian Julian Assange,declara pentru New York Magazine următoarele:El[Julian Assange] ne-a facut un mare serviciu, sa ne trezeasca din modul pasiv in care absorbim stirile]
În mod sigur,acest film nu va primi din păcate nici măcar o nominalizare la Oscar.Deranjant este și succesul destul de redus pe care l-a avut la public,stând dovadă în acest sens  încasările extrem de mici din cinematografe.Cu toate acestea,pentru cei care am conștientizat impactul scandalului Wikileaks,The fifth estate este un film revoluționar.Poate,în timp,va deveni la fel de celebru ca All the president’s man(1976),fără de care acum scandalul Watergate ar fi fost considerat doar un simplu eveniment istoric.

 

Categorii: Divertisment, Politică | Etichete: , , | Lasă un comentariu

Constantin Argetoianu și Virgil Madgearu,protagoniștii unui incident penibil în Parlament(iulie 1921)


Dacă mulți dintre noi aveam impresia că politica interbelică era făcută de gentlemani,în comparație cu ceea ce este astăzi,ne înșelăm.Disputele politice căpătau și atunci accente de mahala,după cum reiese dintr-un incident petrecut în vara anului 1921,relatat de autorul celei mai vaste opere de însemnări politice,Constantin Argetoianu.

Ministrul de interne Argetoianu se afla în banca rezervată reprezentanților Guvernului la acea interminabilă ședință a Camerei Deputaților din 14 iulie 1921.Secretarul general al Partidului Țărănesc,Virgil Madgearu,se pregătea să țină un discurs referitor la proiectul de lege depus de Partidul Poporului(aflat la guvernare în acel moment)privind naționalizarea Societății Reșița(uzinele metalurgice),proiect respins vehement de opoziție.

Madgearu se urcase la tribună și ne amenința cu un discurs de două ceasuri.Eram exasperat și mă treceau nădușelile.Mi-am pierdut orice control asupra nervilor și,uitându-mă în ochii armeanului (V.Madgearu),i-am susurat:”Să mă pupi în c.r”.Binișor,să mă audă decât el,dar nu și cei din incintă!Și nici nu m-a auzit nimeni în afară de pârlitul de pe tribună …În loc să tacă,și să se răfuiască cu mine după ședință sau să reclame că l-am insultat fără să precizeze cuvintele,Madgearu a început să urle ca un disperat:”Mi-a spus să îl pup în c.r!Mi-a spus să îl pup în c.r!”Făcuse bale la gură și țipa ca și când l-aș fi lovit în c.r cu cizma!

Se pare că ieșirea nervoasă a lui Argetoianu a fost speculată de Ion Mihalache,liderul țărăniștilor,care i-ar fi recomandat lui Madgearu:”Spune-o,să audă toată Camera,că ne folosește„.

Răspunsul celor aflați în sală nu s-a lăsat așteptat:

Toată Opoziția, în picioare,a început să urle și ea,să mă amenințe cu pumnul,să strige:”Guvernul insultă Opoziția!Demisia!Demisia!”.În mijlocul vacarmului,s-a sculat Iorga și zgomotul încetând o clipă,a răcnit:”Cu toții la Palat,să reclamăm Regelui”

Lucru ce s-a și întâmplat,după cum afirma marele istoric și om politic(mai puțin),Nicolae Iorga:

Deci,cu liberalii împreună,care își așteptau succesiunea,ne-am dus la Palat pentru a semnala în scris Regelui Ferdinand de ce oameni e servit și în ce formă.

Liberalii,care erau în alianță cu Partidul Poporului,după cum reiese de mai sus,s-au alăturat și ei demersului înaintat la Palatul Regal.Fără sprijinul PNL,guvernarea condusă de Averescu va lua sfârșit în decembrie 1921,o contribuție aducând-o și acest incident din Parlament.

SURSA:Stelian Neagoe,Constantin Argetoianu,politică și destin,Editura Machiavelli,2012

tit_camdep_p57

Categorii: Politică | Etichete: , , | Lasă un comentariu

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.