În Săptămâna Mare, parohia din Grivița își expune cele mai prețioase obiecte de cult din arhiva bisericii


Conform datelor oferite de pisanie, lăcașul de cult ce poartă hramul Sfântului Ierarh Nicolae a fost ridicat la sfârștul secolului al XIX-lea, prin eforturile membrilor obștii Grivița. 

După cum și arată numele, localitatea ialomițeană a fost întemeiată după Războiul de Independență prin împroprietărirea cu pământ a unor luptători cu merite deosebite în conflictul militar purtat la sud de Dunăre. Toponim cu rezonanță istorică, acesta amintește de isprava cuceririi redutei Grivița (30 august 1877), moment decisiv în cadrul asediului executat de către trupele româno-ruse asupra cetății Plevna.

Astăzi, o localitate aflată la marginea județului Ialomița, la jumătatea distanței dintre municipiul Slobozia și granița cu județul Buzău, Grivița, este cea de-a șasea localitate din seria celor în care mi-am desfășurat activitatea ca profesor. Din acest motiv, eram convins că sunt genul de persoană care le-a văzut pe toate. Însă ingeniozitatea administrației locale din Grivița m-a dat pe spate: modelul de organizare a sistemului de străzi este absolut senzațional- străzi fără denumire, însă numerotate de la 0 la 11 😉 .

Pisanie

PISANIA BISERICII SFÂNTUL IERARH NICOLAE DIN GRIVIȚA

Revenind la subiectul formulat în titlul, mi-a atras atenția micul muzeu improvizat din pridvorul bisericii. Preotul paroh Cristea s-a ocupat îndeaproape de organizarea expoziției de obiecte de cult și cărți bisericești vechi, păstrate cu multă grijă de către preoții din secolul trecut în podul bisericii. Acestea au fost restaurate cu ajutorul specialiștilor din cadrul Muzeului Național al Agriculturii de la Slobozia.

În curtea bisericii din centrul Griviței, verde și foarte îngrijită, au fost adunate de-a lungul timpului cruci de piatră, mărturii ridicate de familiile de țărani fruntași la întretăierea vechilor drumuri din arealul localității. Cele mai multe dintre ele gravate cu litere chirilice, ceea ce denotă o vechime mai mare de 150 de ani. Din păcate, din cauza uzurii mult prea mari, este nevoie de specialiști pentru descifrarea lor.

Este interesantă și distribuția picturii, realizată după ce biserica a fost avariată la cutremurul din 1977. Imaginile din naos reprezintă Geneza, iar zona de lângă altar este dedicată Învierii Domnului, respectându-se astfel firul logic sugerat de Vechiul și Noul Testament. Mai multe detalii au fost consemnate într-o monografie a bisericii, realizată de către doamna profesor Damian Cornelia, cea care a așternut pe hârtie și o istorie a școlii din Grivița, ce poartă astăzi numele unui erou din primul război mondial: sublocotenentul Areta Teodorescu, ucis la numai 22 de ani pe frontul din Dobrogea, în anul 1916.

Dintre obiectele expuse: trei potire, o icoană-diptic, un ceaslov de la începutul secolului trecut, o cădelniță de la 1893, două evanghelii din timpul regelui Carol I. În imaginea de mai jos, o icoană cu două fețe (Sfântul Ierarh Nicolae și Învierea Domnului), ce se presupune că datează din primul an de existență a bisericii din Grivița:

Icoana Inviere

evanghelie

O ediție a Sfintei Evanghelii, cu coperți de piele

potir

Potir de la începutul secolului XX

obiecte

Obiecte folosite în ritualurile bisericești

Cadelnita

 

Anunțuri
Categorii: Cotidian, Historia magistra vitae, Momente care au schimbat cursul istoriei, Renaşterea României profunde | Etichete: , , , , , , | Lasă un comentariu

SENZAȚIONAL: INTERVIU CU TATĂL MEU, aflat la București în timpul REVOLUȚIEI din decembrie 1989


  1. Cum v-a găsit Revoluția din decembrie 1989 la București?

Eram la Casa Republicii. În iunie 1987 fusesem detașat la București. Coordonam un număr de 2-300 de concentrați, în executarea lucrărilor de la Casă. La acel moment aveam gradul de locotenent major de infanterie. Aveam 31 de ani.

Cât privește momentul decembrie 1989, ca urmare a evenimentelor de la Timișoara, s-au luat măsuri de întărire a pazei Casei. Începând cu data de 20 decembrie, am fost numit șeful pazei Casei Republicii, din ordinul comandatului dispozitivului.

  1. Ce măsuri speciale s-au luat în Capitală după evenimentele de la Timișoara?

      Am fost dotați cu armament (noi, cei de la paza Casei, nu aveam). Bucureștiul a fost împânzit de patrule militare, ce au acționat până la mitingul din 21 decembrie, care a dus la căderea lui Ceaușescu. După această dată, dispozitivele care înconjurau zona CC au fost întărite cu militari care au acționat pentru închiderea anumitor artere din București. Până la moartea generalului Milea, aceștia au acționat în felul următor: s-a executat foc la intimidare (în plan vertical). Se observa noaptea, când eram de pază. După fuga lui Ceaușescu, aceștia au pactizat cu “strada”, unii rămânând chiar în dispozitivul de apărare a Televiziunii.

  1. După fuga lui Ceaușescu, ați observat ceva deosebit?

În ziua de 23, m-am deplasat în Vitan (sediul unității), pentru rezolvarea unor probleme administrative. Pe drum, am trecut prin centru cu o mașină militară. Toată lumea arăta semnul victoriei și striga Armata e cu noi. Apăruseră deja zvonurile despre teroriști. Foarte mulți cetățeni de pe stradă veneau la unitate cu diferite zvonuri.

Directoarea unei grădinițe din Vitan a venit la noi și ne-a spus că sunt teroriști în clădirea grădiniței. Ne-am înarmat ca pentru luptă de stradă și ne-am deplasat pentru efectuarea unui control. Nu am găsit pe nimeni. Am intrat inclusiv în subsolul clădirii, unde era depozit de alimente. Directoarea spunea că o persoană i-a semnalat faptul că o trupă de teroriști au intrat în cămin. Aceștia puteau produce acțiuni de diversiune (de exemplu, să ia copii ostatici).

Am rămas la unitatea din Vitan și pe timpul nopții. O mașină tip TV, civilă, a oprit pe stradă dincolo de limita identificării pentru noi. Mașina era dotată cu un simulator de armă automată. Noi foloseam la aplicații așa ceva, în scopul economisirii muniției. A staționat timp de 3-4 minute (5-6 serii de gloanțe). A plecat mai departe.

Între timp, concentrații din Vitan, care s-au retras din Casă (în perioada Revoluției s-au oprit lucrările), au sărbătorit cu mult alcool și, în euforia bahică, au vrut să se deplaseze în Piață ( la Sala Palatului). După discuții lungi cu ei (având în vedere că exista pericolul să fie confundați cu teroriștii, apărând subit noaptea acolo) și ca urmare a imitației de tragere cu mitraliera făcută de mașina anterior menționată, le-a pierit elanul și au rămas pe loc.

Exista o întreagă fabrică de zvonuri ce ni se aduceau și erau transmise și prin Televiziune. Se crease o stare de insecuritate a cetățenilor. Zvonacii veneau mereu la poarta unității.

Pe 24, m-am întors la Casa Republicii. Era un climat de insecuritate și incertitudine. Aici am primit vestea capturării lui Ceaușescu.

  1. Cum s-a desfășurat activitatea de pază în această perioadă?

Paza a fost întărită cu ofițerii care erau disponibilizați de la munci și, după capturarea lui Ceaușescu, și cu cadrele disponibile din Securitate.

Exista multă confuzie și lipsă de autocontrol din partea multora dintre colegii mei. De altfel, o patrulă care acționa în zona dintre Ministerul Apărării și Casa Republicii a avut impresia că într-o macara se află o persoană. Bineînțeles că a fost catalogată drept terorist și s-a executat foc asupra macaralei. Gloanțele ricoșau din macara, fiind orientate către sediul Ministerului Apărării, care era păzit de militari. Aceștia, la rândul lor, executau foc asupra macaralei, crezând că sunt atacați din macara. După un timp, m-am deplasat la cel care conducea patrula și i-am ordonat să înceteze focul. Au încetat și militarii de la Minister. În zona apropiată a Casei Republicii, de pe clădirile în construcție, se executau focuri răzlețe către Casă, fără să se tragă în oameni.

Mă obișnuisem cu sunetul simulatoarelor de foc, deoarece acestea nu aveau zgomotul și cadența unei arme normale.

  1. Cum s-a ripostat la aceste așa- zisele focuri de armă?

      Militarii din pază s-au baricadat în Casă, alții au ocupat poziții la punctele de control, la gard. A doua zi, am ordonat să nu se mai riposteze la simulatoare, fapt care a dus la încetarea acțiunilor de pe cladirile din jur. Au continuat totuși, direcționând acțiunile către o unitate de pompieri aflată în zona Izvor. Acțiunile cu simulatoarele au continuat până după Revelion.

  1. Cum a continuat și s-a manifestat această stare de anarhie în Capitală?

Zvonurile vizau crearea unei stări conflictuale între noi și Ministerul de Interne. De exemplu, spuneau că miliția execută acțiuni diversioniste în oraș. Alții ne avertizau că Securitatea acționează împotriva Revoluției. Se vehicula că anumiți copii crescuți în centrele de plasament acționează în favoarea lui Ceaușescu.

Un coleg de la pază a executat foc asupra unui autobuz cu militari după ce a căzut în capcana unui zvon (un autobuz cu teroriști urma să treacă pe „13 septembrie”).

La mine au venit persoane care îmi ofereau sute de arme noi, sustrase din depozitele fostelor Gărzi Patriotice.  Le-am solicitat să facă o evidență la distribuirea armamentului și muniției. Dar, din păcate, nu s-a ținut cont. Vedeam pe stradă civili cu arme în spinare. Este posibil ca multe decese să se fi provocat din cauza unora care nu aveau experiență în mânuirea armelor. Un coleg a murit în zona Drumului Taberei, fiind împușcat pe timp de zi.

Magazinele fuseseră sparte și distruse. S-au luat alimente și televizoare. Climatul era de insecuritate și de confuzie.

După Revelion, situația s-a mai ameliorat. Pe timpul zilei era liniște. Magazinele s-au reaprovizionat.

  1. O amintire frumoasă din timpul Revoluției.

În ziua de Crăciun, era liniște. Așteptam denodământul cu Ceaușescu. Pe bulevardul 13 septembrie, se auzea un grup de tineri care cântau colinde tradiționale românești. Mergeau din bloc în bloc. În atmosfera aceea tensionată, mi-au mers la suflet. Ulterior , i-am văzut și la televizor. Erau studenți.

Categorii: Momente care au schimbat cursul istoriei | Etichete: , , , , , | Lasă un comentariu

AMARA


Categorii: Divertisment, Uncategorized | Lasă un comentariu
 
 

TELEDEMOCRAȚIA. Între deziderat și iminența monopolului


În urmă cu doi ani, scriam un articol[1] prin care îmi propuneam să aduc în atenția cititorilor blogului meu de pe site-ul adevarul.ro un fenomen mai puțin luat în discuție al lumii moderne, dar atât de tangibil.

În toate există un punct de plecare. Rândurile ce urmează se datorează unui dialog plin de înțelesuri dintr-o carte a jurnalistului francez  Andre Soussan[2], care mi-a trezit curiozitatea. Romanul de ficțiune politică „Mesiada” a fost publicat în anul 1991. Acțiunea acestuia se petrece în Israel, personaje principale fiind șeful serviciului secret (David Ben Zion) și primul-ministru (Ariel Dan).

La o căutare pe Google, acest Imperiu- stăpân peste milioanele de link-uri ce alcătuiesc Universul cunoașterii noastre (Alessandro Baricco în „Barbarii. Eseu despre mutaţie”), termenul „teledemocrație” înregistrează nu mai mult de 10 rezultate în limba română, în cele mai multe dintre cazuri fiind impropriu folosit, inserat în titlurile unor articole de presă on-line în scopul de a epata. Redundanța și alunecarea pe o pantă derizorie pot fi unele dintre considerentele pentru care am pornit pe acest lung drum al cercetării.

Cât privește etimologia cuvântului, acesta s-a format cu termeni din greaca veche: demos kratos (puterea poporului), la care s-a adăugat elemental lexical τηλε (citit tile, se traduce prin “de departe, de la distanță”) ce a servit drept prefix pentru multe cuvinte din limbile moderne: televiziune, telegrafie, teleportare, teleghidare, etc.

Din punct de vedere al interdisciplinarității, prezentul proiect de cercetare, schiță a viitoarei lucrări de disertație, reunește abordări din mai multe domenii din aria științelor sociale: sociologie, științe politice, jurnalism și comunicare politică. Dar, înainte de toate, liniile generale sunt date de delimitarea cronologică și evoluția istorică a conceptului supus cercetării, de-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului XX, interval în care mijloacele de comunicare în masă au cunoscut o dezvoltare fără precedent, culminând cu Internetul, invenție implementată de Armata americană  în anii ’70 și dezvăluită publicului larg în deceniul următor.

Era Internet ne-a adus o mulțime de promisiuni, deocamdată neonorate. Într-un articol preluat de presseurop.eu, proiect jurnalistic de mare anvergură ce reunește principalele publicații din statele membre ale U.E., Frank Schirrmacher de la cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung își exprima regretul că democratizarea informației n-a avut loc niciodată, în ciuda “euforiei începuturilor” Internetului.[1] Pe lângă chestiunea monopolului devenit tot mai pregnant și în spațiul virtual, acesta mai tratează și despre pasivitatea consumatorului de informație, în detrimentul unui proces preconizat de “autoeducare politică și socială a omului capabil să primească toate informațiile printr-o simplă apăsare cu degetul”. [2]

Democrația, moștenire a civilizației vechilor greci, a devenit cu trecerea timpului un fundament al civilizației europene. De la garanție a elitelor conducătoare în zorii Epocii Moderne, democrația a evoluat spre statutul de drept câștigat, ce trebuie apărat permanent de către cetățeni. În urmă cu aproape trei secole, sub imperiul entuziasmului epocii, Jean-Jacques Rousseau afirma că “dacă ar exista un popor de zei, s-ar guverna democratic. Oamenilor nu li se potrivește un guvernământ atât de perfect”.

Poate că nu este un model politic tocmai perfect, dar este perfectibil. Din acest motiv, actualizarea democrației a rămas o temă de reflecție pentru generațiile următoare, lăsată posterității de filozofii politici ai secolului al XVIII-lea.

La începutul secolului al XX-lea, introducerea votului universal și diversificarea mijloacelor de comunicare în masă au fost factorii care au creat premisele unei democrații participative. Amploarea pe care au luat-o radiolului și televiziunea a făcut ca puterea poporului să se poată exercita de la distanță. Se creau astfel premisele teledemocrației sau democrației electronice, o punte de legătură care să estompeze prăpastia creată între puterea politică și populație.

Cercetările pe marginea acestei teme au venit în special din zona mediilor academice și universitare din S.U.A și Marea Britanie. Am identificat perioada anilor ’80-’90 a secolului trecut ca fiind una de pionierat în studierea democrației electronice. Pentru redactarea articolului meu din 2014 am folosit o serie de surse (articole de presă, eseuri, lucrări științifice) pe care le-am considerat reprezentative pentru definirea și evoluția conceptului de teledemocrație. Autorii acestora nu fac parte din mainstream-ul academic.

Richard Barbrook de la Universitatea din Westminster, cercetător în domeniul media, a promovat în repetate rânduri conceptul de teledemocrație. Într-un articol din anul 1995, publicat în revista „New Scientist”, acesta prezenta un scurt istoric al democraţiei electronice.[1]

Două publicații[2] semnate de academicianul britanic nu pot lipsi din bibliografia pentru lucrarea de disertație, în eventualitatea abordării prezentei teme.

Prin urmare, în articolul intitulat “Electronic power to the people” este identificat punctul de plecare pentru studierea acestui fenomen istoric. Teledemocrația își are originile în mișcarea Situaționiștilor (1957- 1972) ai cărei lideri au pregătit desfășurarea revoltelor studențești din Franța, ce au avut loc în mai 1968. Utopia unei democrații directe devenise extrem de atrăgătoare pentru tinerele generații postbelice, iar situaționiștii au gândit un model de comunicare politică în dublu sens, ce a luat forma conceptului de “agoră electronică”, cu aplicabilitate în domeniul radioteleviziunii. Teoreticianul agorei electronice a fost activistul francez Félix Guattari, susținător al unei alternative la presa vremii, pe care o considera o nouă metodă de impunere a controlului social, ce le înlocuise pe cele din trecut: religia și forța fizică.

În anii ’70, în Europa Vestică era destul de popular modelul său de democrație directă electronică, prezentată sub forma unui instrument de eliminare a barierelor fizice ale unei adunări publice convenționale, prin care toți cetățenii să poată participa la procesul decizional. (Fig.1) Momentul favorabil de implementare a agorei electronice era considerat acela în care televiziunea prin cablu devenea o realitate pentru toată lumea. [1]

Fără îndoială, o caracteristică definitorie a culturii de masă de la mijlocul secolului XX este spiritul și disponibilitatea de revoltă. Lucrarea “Societatea spectacolului”, publicată pentru prima dată în Franța în anul 1967, reflectă foarte bine reacționarismul epocii, îmbinat, pe alocuri, cu teorii progresiste. Autorul acesteia, Guy Debord, a fost principalul inițiator și teoretician al mișcării Situaționiștilor din anii ’60.[2]

  1. Deziderat al lumii moderne

Cât privește mentalitățile vremurilor pe care le trăim, prezentul proiect pornește de la premisa idealistă prin care, o dată cu dezvoltarea și explozia multiplelor mijloace de comunicare în masă, tendința naturală a cetățenilor este aceea de a exercita în comun puterea politică alături de liderii aleși prin vot universal. Teoreticienii teledemocrației nu au mers într-atât de departe: aceștia au oferit imboldul moral pentru ca cetățenii să fie parte a procesului decizional.

De exemplu, una dintre temele de campanie ale lui Donald Trump cu care acesta încearcă să câștige alegerile prezidențiale din SUA merge pe ideea că actualii lideri mondiali sunt de slabă factură, incapacitatea lor de a gestiona situațiile de criză fiind motivul principal al instabilității de pe plan global, dată de terorism, conflicte militare și migrație.

Făcând o paranteză, un capitol al lucrării de disertație ar putea fi despre alegerile prezidențiale. Acesta va conține studii de caz cu momente de referință din istoria întrecerilor electorale pentru cea mai înaltă funcție în stat din diferite țări, inclusiv România. Se va analiza impactul, interesul manifestat de public și interacțiunea cu alegătorii. Foarte probabil, alegerile din SUA din noiembrie 2016 vor reprezenta un obiect de studiu, având în vedere intensa campanie pe care o duc cei doi favoriți pe rețelele de socializare din spațiul virtual (Facebook sau Twitter), fapt fără precedent până acum.

Rezultatul cercetărilor asupra surselor mi-a relevat faptul că prima definiție[1] asupra teledemocrației a fost enunțată în anul 1981 de către profesorul american Theodore Becker (Universitatea Auburn), într-un articol cu un titlu extrem de sugestiv: Teledemocrația. Recuperarea puterii de către popor.[2]Acesta vedea în teledemocrație nu numai un model sustenabil de participare cetățenească. Vremurile se schimbaseră; încrederea în politicieni și instituții ajunsese la cote scăzute, fapt corelat cu un pasivism al cetățenilor dificil de surmontat.  Teledemocrația era propusă ca soluție la aceste probleme: un mijloc de educare și responsabilizare a publicului cu drept de vot.

O primă concluzie la cele scrise pănă acum este următoarea: ca fenomen istoric, teledemocrația nu este altceva decât un mobil pentru trecerea într-o etapă avansată: cea a democrației participative sau deliberative, prin care se propune coexistența guvernării prin reprezentanți cu democrația născută în agorele Greciei Antice, în secolul al V-lea î.Hr.

La un deceniu de Becker se regăsește studiul publicat de sociologul și profesorul de jurnalism Michael Shudson, cu titlul Limitele Teledemocrației. [1]Cu ocazia alegerilor prezidențiale din SUA din anul 1992, acesta oferea o analiză a impactului televiziunii asupra dezbaterii publice, remarcând încă o dată lipsa de interes a cetățenilor pentru oportunitățile oferite de noul model de democrație. [2] În America anului 1992, aflată în plină campanie electorală, dezbaterile din spaţiul public erau dominate de două partide politice şi de candidaţii acestora, şi, în plus, acaparate de presa mainstream. Sună cunoscut, nu? Autorul recomanda diversificarea temelor de dezbatere şi apariţia altor voci şi stiluri de discurs, pe care media nu le poate anticipa şi controla.[3] Pentru ca democrația participativă să nu devină un simplu paliativ, acesta recomanda conștientizarea necesității reprezentată de pluralism.

Inspirat de analiza sociologului american, am scris în toamna anului 2014 un articol pe tema campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale. Textul a fost scris într-un stil dubitativ, plecând de la ideea că era un pic forțată previziunea specialiștilor cu privire la cei doi candidați care dominau spațiul public, dați ca favoriți încă din primul tur de scrutin. O ipoteză care contrazicea flagrant datele problemei de la acel moment: în cursă erau înscriși 14 candidați; exista o posibilitate redusă ca mai mult de jumătate din populația cu drept de vot să se prezinte la urne, chiar și în turul al II-lea.[1] Ideea centrală a articolului era acea nevoie de pluralism susținută de Schudson în urmă cu două decenii, constantând că prea multe nu s-au schimbat de atunci, chiar şi într-o epocă a Internetului, a multitudinii de surse de informare alternative.[2

Internetul- între speranță și deziluzie

Pornind de la opinia redactorului-șed de la FAZ din 2012, inserată în introducere, prin care democratizarea informației se lasă așteptată în era Internetului, voi continua cu prezentarea sumară a unor analize de la sfârșitul secolului trecut, când conexiunea la Internet devenise deja o realitate a lumii contemporane.

În 1995, Richard Barbrook își exprima viziunea optimistă că Internetul va îndeplini un vechi ideal: secolul XXI va fi al cetățenilor informați, care își vor forma cultura politică de pe Internet, capabili “să-și conducă singuri viețile”. [1] Acesta conta pe rolul și potențialul Internetului de modernizare a procesului politic și decizional.

Este contrazis patru ani mai târziu de Richard Davis, profesor de științe politice la Brigham Young University, care s-a axat pe scrierea unor cărți ce tratează impactul Internetului în secolul XXI. Citez opinia acestuia din lucrarea „The Web of Politics. The Internet’s Impact on the American Political System”,[2]publicată în anul 1999:

În loc să acţioneze ca un instrument revoluţionar, de rearanjare a puterii politice şi de instigare la democraţie directă, Internetul este destinat să devină dominat de aceiaşi actori ai politicii americane, care folosesc în prezent alte medii de comunicare.

Se pare că tendința generală a cercetătorilor de la sfârșitul secolului trecut este de a trage semnale de alarmă cu privire la pericolul monopolului exercitat de  presa mainstream (curentul principal), manifestat acum chiar și în spațiul virtual. Aceiaşi actori care controlează presa scrisă şi audiovizuală, sunt prezenţi şi în mediul on-line, ceea ce are ca efect descurajarea publicului în a deveni mai activ, în termeni de participare la viaţa politică. Înainte de toate, această situație este rezultatul cedării de suveranitate pe Internet.

Robert Dahl, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Yale, este promotor al ideii de surse alternative de informare, în lucrarea publicată în anul 2000, “On Democracy”[1], plecând de la principiul fundamental prin care, într-o democraţie reală, divergenţele de opinii politice dintre cetăţeni nu numai că sunt tolerate, ci sunt şi protejate de legile statului.

Cetăţenii au dreptul de a căuta surse de informare alternative şi independente, la alţi experţi, ziare sau reviste, televiziuni, etc. Mai mult decât atât, există surse de informare care nu sunt sub controlul guvernului sau al unui partid politic, iar aceste surse alternative sunt efectiv protejate prin lege.

[1] Robert Dahl, On Democracy, Yale University Press, 2000

image

Toate previziunile celor enumerați s-au confirmat în zilele noastre, când Internetul abundă de proiecte de jurnalism alternativ, cel mai notoriu exemplu fiind Blasting News, unde cu o simplă înregistrare pe site poți deveni producător de știri, implicit jurnalist. O viziune interesantă asupra jurnalismului alternativ o are Vice.com, care deși nu are scopul expres de a trata evenimentele curente, o face totuși într-un stil detașat și non-conformist. Există o dorință a consumatorului de presă de a se îndepărta de jurnalismul care formează convingeri și opinii, în favoarea celui care informează, sine ira et studio. Acest trend merită exploatat și tratat pe larg în lucrarea de disertație, care va urmări liniile generale trasate de acest proiect de cercetare: definirea conceptului, evoluția istorică a teledemocrației, democrația informației în era Internetului și a rețelelor de socializare.

[1] Robert Dahl, On Democracy, Yale University Press, 2000

[1]  “ Back in the late-18th century, republican philosophers called for the creation of an informed citizenry with the knowledge to make the political decisions affecting their own lives. Maybe, as we enter the 21st century, the Net will help to realise this democratic deal for the first time.”

[2]  Richard Davis, The Web of Politics. The Internet’s Impact on the American Political System, Oxford University Press, 1999. Altă lucrare importantă: The Role of Blogs in American Politics,  Oxford University Press, 2009

[1]  “Într-o ţară în care doar jumătate din populaţia adultă votează, Victor Ponta şi Klaus Iohannis sunt favoriţi ai alegerilor de azi, cei doi având cele mai mari şanse de a ajunge în turul II, dintre cei 14 candidaţi înscrişi în cursă. Reflectă oare această previziune, impusă de mass-media, voinţa majorităţii cetăţenilor cu drept de vot?” ,Adrian Costea, Favoriţii alegerilor prezidenţiale: voinţa majorităţii sau doar produsul mass-mediei?, 1 noiembrie 2014, adevarul.ro.

[2]  “Ofer exemplul următor: un candidat la preşedinţie, oricât de coerent şi promiţător ar fi programul său politic, dacă nu se încadrează în tendinţa generală promovată de media la nivelul discursului public, va pierde lamentabil, obţinând câteva procente doar de la cei care deţin cultura politică necesară pentru a studia şi alte surse de informare decât cele ce aparţin curentului principal.”, Idem

[1]  Michael Schudson, The Limits of Teledemocracy, The American Prospect, pg. 41-45, 1992. Link: http://prospect.org/article/limits-teledemocracy. Lucrări de referință: Why Democracies Need an Unlovable Press, Polity Press, noiembrie 2008; The Sociology of News , Contemporary Societies Series, ediția a II-a, 2011.

[2] „Modernizarea discursului public este o cauză nobilă, dar oare va vindeca bolile democraţiei moderne? Este o problemă fundamentală a politicii noastre, incapacitatea de a comunica?”, îşi începea Michael Schudson expunerea.

[3] „Impactul potenţial al formelor mass-media sugerează o nevoie de pluralism. Ce am putea afla despre candidaţii noştri şi despre noi înşine, prin intermediul diferitelor tipuri şi forme de mass-media? Nu ştim până nu încercăm.” , Idem

[1]un model de comunicare politică în dublu sens, care poate oferi  mijloacele de educare a alegătorilor, pentru a facilita discutarea deciziilor  importante şi înregistrarea de sondaje instantanee, contribuind la dezvoltarea democraţiei participative”

[2]   Theodore Becker, Teledemocracy. Bringing Power Back to People,  revista bilunară THE FUTURIST, decembrie 1981

[1]  Richard Barbrook, The Alternative Media: http://www.hrc.wmin.ac.uk/theory-mediafreedom11.html

[2]  Guy Debord, Societatea Spectacolului, Editura Rao, București, 2011. Traducere de Cristina Săvoiu.

În opinia lui Guy Debord,  „spectacolul” este o manifestare superficială a societăţii capitaliste, propagată de mass-media. O idee extrem de interesantă enunţată de acesta  este aceea că „spectacolul integrat”, asociat cu democraţiile liberale moderne, şi-a inventat un inamic fără de care nu poate supravieţui:  terorismul. Terorismul este folosit în scopul evidenţierii superiorităţii şi perfecţiunii modelului democraţiei liberale.

[1]„ Încurajaţi de rapida convergenţă a telecomunicaţiilor, mass-mediei şi computerelor, mulţi oameni cred acum că autostrada informaţională  va crea condiţiile participării directe a cetăţenilor la luarea deciziilor politice. Această utopie tehnologică a fost propusă pentru prima oară în anii ’60, de către Situaţionişti şi alte grupări de extremă stângă. Aceşti tineri revoluţionari doreau ca oamenii să işi conducă singuri destinele, printr-o formă high-tech de democraţie directă – agora electronică. Inspiraţi de această viziune, activiştii din întreaga lume au creat emisiuni radicale, difuzate la posturile de radio pirat”.  (Richard Barbrook,  Electronic power to the people,  New Scientist, 29 iulie 1995)

[2] Richard Barbrook, Media Freedom: the contradictions of communications in the age of modernity,  Pluto Press, Londra, 1995

Richard Barbrook,  Imaginary Futures: from thinking machines to the global village, Pluto Press, Londra, 2007

[1] “Era Internet a multiplicat promisiunile: fiecare dintre noi poate să devină autor, jurnalist, editor, fiecare poate să câştige bani. Dar democratizarea informaţiei n-a avut loc niciodată.”, Frank Schirrmacher, Ziarele nu vor muri în Silicon Valley, FAZ, 26 decembrie 2012.

[2]“ Inclusiv procesul preconizat de autoeducare politică şi socială a omului capabil să primească toate informaţiile printr-o simplă apăsare cu degetul se lasă aşteptat din punct de vedere mediatic. Participarea se limitează tot mai des la sisteme de recompensă prin butoane de like, plebiscite permanente la care e supus consumatorul şi dispoziţia sa de I like [îmi place].”, Idem

[1]Adrian Costea, Trăim într-o distopie numită teledemocrație, 17 august 2014.

Link:  http://adevarul.ro/news/societate/traim-intr-o-distopie-numita-teledemocratie

[2]  [DAVID BEN ZION]: Diavolul este acela care ne bate la uşă!  

   [ARIEL DAN]: Ştiu, David. Dar ţara, lumea întreagă, îl vede sub chipul unui înger. Percepţia faptelor e mai presus decât  faptele  însele.  Imaginile sunt cele care dictează  politica conducătorilor de  democraţii.  Am intrat în  era teledemocraţiei.

Categorii: Politică, SOCIETATE | Etichete: , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Rezolvarea subiectului al III-lea . TITULARIZARE ISTORIE 2016


  1. Menționarea unei categorii de surse istorice care să susțină activitatea didactică/ 2 avantaje/ 2 dezavantaje ale utilizării surselor istorice. 1.1 O metodă de predare-învățare care să includă categoria de surse istorice anterior menționată, în vederea dezvoltării competenței 2.4. Se va descrie exemplificarea utilizării metodei avându-se în vedere două caracteristici ale metodei alese, conținuturile pentru care am optat, respectiv conceptele de atins și termenii istorici aferenți.
  2. EVALUAREA .   -2.1 proiectarea unui  item de tip subiectiv care să evalueze ambele competențe din secvența dată; -2.2.  precizarea unei metode complementare de evaluare care poate fi utilizată pentru competențele din secvența dată și menționarea a două criterii de evaluare specifice acestei metode.

*Secvență didactică ce face parte din programa pentru clasa a VIII-a, la disciplina istorie (OMECI nr. 5097 / 09.09.2009)

Competențe specifice Conținuturi
 

 

2.4. Rezolvarea unor situaţii-problemă, prin utilizarea adecvată a surselor istorice referitoare la fapte din istoria românilor, desfăşurate în […] secolul al XX-lea

 

 

 

3.7. Stabilirea unor relaţii între aspectele unui fapt istoric din […] secolul al XX-lea, pe baza surselor istorice

ROMÂNIA DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Termeni istorici, concepte, probleme de atins:

 – sovietizare, etatizare, colectivizare, industrializare forţată, “revoluţie culturală”, poliţie politică;

 – deportare, muncă forţată, lagăr de muncă, deţinuţi;

 – democraţie, societate civilă, practici democratice, constituţie; statutul minorităţilor;

 – instituţii şi mecanisme de exercitare a puterii politice, represiunea comunistă, opozanţi şi disidenţe, rezistenţa anticomunistă, destalinizare şi desovietizare;

– etapele regimului comunist;

– revenirea la instituţiile democratice.

Conţinuturi:

• Evoluţii specifice ale regimului comunist 1945-1989

• Decembrie 1989. Context şi consecinţe

• Revenirea la democraţie

În vederea dezvoltării/ formării competenței 2.4, se recomandă folosirea unei metode de predare-învățare care antrenează gândirea critică, prin exersarea demersurilor de formarea a acesteia. În alegerea metodei, se va avea în vedere adecvarea acesteia la contextul cerut de competența 2.4: utilizarea unor surse istorice referitoare la fapte din istoria românilor, desfășurate în secolul al XX-lea.

 

Categorii: Uncategorized | Lasă un comentariu

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.