Legendele istorice care mi-au marcat copilăria:O poveste cu un prea frumos mărgăritar

Se zice că tatăl lui Mihai era domn şi se numea Pătraşcu cel Bun. Mama era o crâşmăriţă, foarte frumoasă şi vrednică femeie. O chema Teodora. Când a murit părintele său, Mihai avea doar 10 ani: un copilandru. Văzându-i deosebita deşteptăciune şi îndrăzneală, boierii cei mari s-au temut să nu ajungă el domn în locul unuia cam nevrednic, dar preferat de ei. De aceea pe Mihai l-au alungat de acasă, în păduri şi în munţi. Gândeau că o să-l sfâşie fiarele sălbatice.

Acolo, în singurătate şi pustiu, Mihai nu s-a pierdut. S-a hrănit cu zmeură şi alune. S-a apărat de fiarele sălbatice urcându-se în copacii bătrâni. De altfel pe ramurile lor groase se şi odihnea noaptea. Dintr-o piatră ascuţită şi-a făcut un fel de cuţit, cu care şi-a cioplit o ghioagă, pe care o mânuia cu stânga, că era stângaci de felul său. Aşa că n-a murit nici de foame, nici de frică, nici nu l-au sfâşiat fiarele sălbatice.

Dar într-o zi, umblând după alune, Mihai aude într-o poieniţă un fel de geamăt şi de şuier fioros. Se apropie şi se uită cu luare aminte. Vede un fel de ghem de spumă, albă şi mare cât o căpiţă de fân. În acea spumă se vânzoleau şi se încolăceau mulţi şerpi lungi, puternici,înspăimântători. Dar se vede că erau nişte şerpi deosebiţi. Căci din multă spumă albă ca omătul, amestecată cu venin din gura lor, acei şerpi făureau un mărgăritar. Adică un fel de mărgea rotundă, foarte frumoasă şi strălucitoare.Mihai aflase de la maică-sa, Teodora, că acela care are asemenea mărgăritar îşi poate împlini toate dorinţele. Şi,deci, râvnea mult să-l aibă.

Dar cum să intre între şerpi, să le ia mărgăritarul acela minunat? Sta şi se gândea,

Şi, deodată, vede un şoim: zbura rotit deasupra poieniţei cercetând locurile. Apoi, se apropie şi i se aşază pe umăr, ca şi cum l-ar cunoaşte de mult. Îl priveşte iscoditor, cu ochi de pasăre năzdrăvană ca să-i citească gândurile. Şi deodată, ca şi cum ar fi înţeles că vrea Mihai, vâjâit! se repede în mijlocul şerpilor, prinde mărgăritarul 1n clonţ şi zboară, iarăşi, rotit în jurul poienii.O clipă, Mihai rămâne buimac: Îl durea că pasărea l-a luat acea piatră scumpă. Dar şoimul ţipă ascuţit, ca ochemare: Ţipă de trei ori; apoi o porni, în zbor, spre miazăzi. Mihai, fuga după dânsul. Şoimul zbura, iar băieţandrul alerga cât îl ţineau picioarele. Când obosea, pasărea năzdrăvană se oprea şi ea,  aştepta să se odihnească. Şi aşa a mers Mihai, călăuzit de şoim, şapte zile şi şapte nopţi, până a ajuns la zidurile Țarigradului.Aici, şoimul a coborât din văzduh şi a lăsat mărgăritarul jos, la picioarele băieţandrului. Din priviri parcă-l lăuda că-l urmărise, cu dârzenie şi încredere, fără să se vaiete de greutăţile unui drum aşa de lung şi de obositor. S-a mai rotit iar de trei ori deasupra lui Mihai; ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun şi apoi s-a dus, pierzându-se în înaltul cerului.

Îndată  după aceasta, pe acolo a trecu sultanul, călare pe un cal roib, împodobit cu şa, căpăstru şi frâu cu nasturi mari de aur. Deşi se minuna de bogăţia straielor şi de măreţia împăratului, Mihai nu s-a închinat, cu fruntea la pământ, cum

era datina la turci. Ci a privit drept.Sultanului i-a plăcut înfăţişarea băiețandrului şi, aflând că-i român, i-a luat la palatul său. Zicea să-l facă ienicer,adică soldat turc. Singur şi neştiutor, Mihai ce s-a gândit: „Să mă supun că am multe de învăţat de la neprieteni.”

Astfel a crescut printre ieniceri, ca un flăcău voinic şi foarte frumos. Şi nimeni nu-l întrecea nici la călărie nici în luptă cu sabia, cu buzduganul, cu barda şi cu suliţa. Pentru că mânuia armele cu stânga, turcii i-au zis „Stângaciul”. De asemenea, cât a stat în armata sultanului, Mihai a învăţat bine meşteşugul conducerii oştirilor.Totodată a înţeles mai bine asprimea, nedreptatea şi sălbăticia cu care turcii jefuiau poporul şi ţara românilor. De

aceea n-a primit să rămână ienicer. Gândul lui statornic nu era să-l ajute pe sultan, ci urmărea să înveţe cum să oprească năvălirile turcilor în ţara sa.

De altfel, cu cât creştea cu atât dorul de ţară îi ardea inima mai tare ca focul. Ţinea mărgăritarul în sân şi mereu aştepta ceasul când va putea pleca în Tara Românească.

Şi iată, într-o bună zi, după ce făcuse isprăvi vitejeşti într-o mare bătălie, sultanul l-a lăsat două ceasuri slobod. A încălecat pe calul său, care se vede că era cam năzdrăvan şi, galop-galop, până în ţară. Aici, deştept, îndrăzneţ, harnic, plăcut la înfăţişare şi dornic de fapte mari, a ajuns, repede, mare dregător: ban al

Craiovei. A strâns în juru-i mulţi prieteni şi s-a pregătit pentru lupta cu duşmanii dinăuntrul şi din afara ţării. Ei, dar ca să-şi poată împlini aceste gânduri înalte, trebuia să ajungă domn, adică să fie conducătorul ţării.

(Dumitru Almaș,Povestiri istorice)