Selecții din Revista Cinema (1938-1939). Galerie Foto


MM

Anunțuri
Categorii: Divertisment, Historia magistra vitae | Etichete: , , , , , , | Lasă un comentariu
 
 

TELEDEMOCRAȚIA. Între deziderat și iminența monopolului


În urmă cu doi ani, scriam un articol[1] prin care îmi propuneam să aduc în atenția cititorilor blogului meu de pe site-ul adevarul.ro un fenomen mai puțin luat în discuție al lumii moderne, dar atât de tangibil.

În toate există un punct de plecare. Rândurile ce urmează se datorează unui dialog plin de înțelesuri dintr-o carte a jurnalistului francez  Andre Soussan[2], care mi-a trezit curiozitatea. Romanul de ficțiune politică „Mesiada” a fost publicat în anul 1991. Acțiunea acestuia se petrece în Israel, personaje principale fiind șeful serviciului secret (David Ben Zion) și primul-ministru (Ariel Dan).

La o căutare pe Google, acest Imperiu- stăpân peste milioanele de link-uri ce alcătuiesc Universul cunoașterii noastre (Alessandro Baricco în „Barbarii. Eseu despre mutaţie”), termenul „teledemocrație” înregistrează nu mai mult de 10 rezultate în limba română, în cele mai multe dintre cazuri fiind impropriu folosit, inserat în titlurile unor articole de presă on-line în scopul de a epata. Redundanța și alunecarea pe o pantă derizorie pot fi unele dintre considerentele pentru care am pornit pe acest lung drum al cercetării.

Cât privește etimologia cuvântului, acesta s-a format cu termeni din greaca veche: demos kratos (puterea poporului), la care s-a adăugat elemental lexical τηλε (citit tile, se traduce prin “de departe, de la distanță”) ce a servit drept prefix pentru multe cuvinte din limbile moderne: televiziune, telegrafie, teleportare, teleghidare, etc.

Din punct de vedere al interdisciplinarității, prezentul proiect de cercetare, schiță a viitoarei lucrări de disertație, reunește abordări din mai multe domenii din aria științelor sociale: sociologie, științe politice, jurnalism și comunicare politică. Dar, înainte de toate, liniile generale sunt date de delimitarea cronologică și evoluția istorică a conceptului supus cercetării, de-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului XX, interval în care mijloacele de comunicare în masă au cunoscut o dezvoltare fără precedent, culminând cu Internetul, invenție implementată de Armata americană  în anii ’70 și dezvăluită publicului larg în deceniul următor.

Era Internet ne-a adus o mulțime de promisiuni, deocamdată neonorate. Într-un articol preluat de presseurop.eu, proiect jurnalistic de mare anvergură ce reunește principalele publicații din statele membre ale U.E., Frank Schirrmacher de la cotidianul german Frankfurter Allgemeine Zeitung își exprima regretul că democratizarea informației n-a avut loc niciodată, în ciuda “euforiei începuturilor” Internetului.[1] Pe lângă chestiunea monopolului devenit tot mai pregnant și în spațiul virtual, acesta mai tratează și despre pasivitatea consumatorului de informație, în detrimentul unui proces preconizat de “autoeducare politică și socială a omului capabil să primească toate informațiile printr-o simplă apăsare cu degetul”. [2]

Democrația, moștenire a civilizației vechilor greci, a devenit cu trecerea timpului un fundament al civilizației europene. De la garanție a elitelor conducătoare în zorii Epocii Moderne, democrația a evoluat spre statutul de drept câștigat, ce trebuie apărat permanent de către cetățeni. În urmă cu aproape trei secole, sub imperiul entuziasmului epocii, Jean-Jacques Rousseau afirma că “dacă ar exista un popor de zei, s-ar guverna democratic. Oamenilor nu li se potrivește un guvernământ atât de perfect”.

Poate că nu este un model politic tocmai perfect, dar este perfectibil. Din acest motiv, actualizarea democrației a rămas o temă de reflecție pentru generațiile următoare, lăsată posterității de filozofii politici ai secolului al XVIII-lea.

La începutul secolului al XX-lea, introducerea votului universal și diversificarea mijloacelor de comunicare în masă au fost factorii care au creat premisele unei democrații participative. Amploarea pe care au luat-o radiolului și televiziunea a făcut ca puterea poporului să se poată exercita de la distanță. Se creau astfel premisele teledemocrației sau democrației electronice, o punte de legătură care să estompeze prăpastia creată între puterea politică și populație.

Cercetările pe marginea acestei teme au venit în special din zona mediilor academice și universitare din S.U.A și Marea Britanie. Am identificat perioada anilor ’80-’90 a secolului trecut ca fiind una de pionierat în studierea democrației electronice. Pentru redactarea articolului meu din 2014 am folosit o serie de surse (articole de presă, eseuri, lucrări științifice) pe care le-am considerat reprezentative pentru definirea și evoluția conceptului de teledemocrație. Autorii acestora nu fac parte din mainstream-ul academic.

Richard Barbrook de la Universitatea din Westminster, cercetător în domeniul media, a promovat în repetate rânduri conceptul de teledemocrație. Într-un articol din anul 1995, publicat în revista „New Scientist”, acesta prezenta un scurt istoric al democraţiei electronice.[1]

Două publicații[2] semnate de academicianul britanic nu pot lipsi din bibliografia pentru lucrarea de disertație, în eventualitatea abordării prezentei teme.

Prin urmare, în articolul intitulat “Electronic power to the people” este identificat punctul de plecare pentru studierea acestui fenomen istoric. Teledemocrația își are originile în mișcarea Situaționiștilor (1957- 1972) ai cărei lideri au pregătit desfășurarea revoltelor studențești din Franța, ce au avut loc în mai 1968. Utopia unei democrații directe devenise extrem de atrăgătoare pentru tinerele generații postbelice, iar situaționiștii au gândit un model de comunicare politică în dublu sens, ce a luat forma conceptului de “agoră electronică”, cu aplicabilitate în domeniul radioteleviziunii. Teoreticianul agorei electronice a fost activistul francez Félix Guattari, susținător al unei alternative la presa vremii, pe care o considera o nouă metodă de impunere a controlului social, ce le înlocuise pe cele din trecut: religia și forța fizică.

În anii ’70, în Europa Vestică era destul de popular modelul său de democrație directă electronică, prezentată sub forma unui instrument de eliminare a barierelor fizice ale unei adunări publice convenționale, prin care toți cetățenii să poată participa la procesul decizional. (Fig.1) Momentul favorabil de implementare a agorei electronice era considerat acela în care televiziunea prin cablu devenea o realitate pentru toată lumea. [1]

Fără îndoială, o caracteristică definitorie a culturii de masă de la mijlocul secolului XX este spiritul și disponibilitatea de revoltă. Lucrarea “Societatea spectacolului”, publicată pentru prima dată în Franța în anul 1967, reflectă foarte bine reacționarismul epocii, îmbinat, pe alocuri, cu teorii progresiste. Autorul acesteia, Guy Debord, a fost principalul inițiator și teoretician al mișcării Situaționiștilor din anii ’60.[2]

  1. Deziderat al lumii moderne

Cât privește mentalitățile vremurilor pe care le trăim, prezentul proiect pornește de la premisa idealistă prin care, o dată cu dezvoltarea și explozia multiplelor mijloace de comunicare în masă, tendința naturală a cetățenilor este aceea de a exercita în comun puterea politică alături de liderii aleși prin vot universal. Teoreticienii teledemocrației nu au mers într-atât de departe: aceștia au oferit imboldul moral pentru ca cetățenii să fie parte a procesului decizional.

De exemplu, una dintre temele de campanie ale lui Donald Trump cu care acesta încearcă să câștige alegerile prezidențiale din SUA merge pe ideea că actualii lideri mondiali sunt de slabă factură, incapacitatea lor de a gestiona situațiile de criză fiind motivul principal al instabilității de pe plan global, dată de terorism, conflicte militare și migrație.

Făcând o paranteză, un capitol al lucrării de disertație ar putea fi despre alegerile prezidențiale. Acesta va conține studii de caz cu momente de referință din istoria întrecerilor electorale pentru cea mai înaltă funcție în stat din diferite țări, inclusiv România. Se va analiza impactul, interesul manifestat de public și interacțiunea cu alegătorii. Foarte probabil, alegerile din SUA din noiembrie 2016 vor reprezenta un obiect de studiu, având în vedere intensa campanie pe care o duc cei doi favoriți pe rețelele de socializare din spațiul virtual (Facebook sau Twitter), fapt fără precedent până acum.

Rezultatul cercetărilor asupra surselor mi-a relevat faptul că prima definiție[1] asupra teledemocrației a fost enunțată în anul 1981 de către profesorul american Theodore Becker (Universitatea Auburn), într-un articol cu un titlu extrem de sugestiv: Teledemocrația. Recuperarea puterii de către popor.[2]Acesta vedea în teledemocrație nu numai un model sustenabil de participare cetățenească. Vremurile se schimbaseră; încrederea în politicieni și instituții ajunsese la cote scăzute, fapt corelat cu un pasivism al cetățenilor dificil de surmontat.  Teledemocrația era propusă ca soluție la aceste probleme: un mijloc de educare și responsabilizare a publicului cu drept de vot.

O primă concluzie la cele scrise pănă acum este următoarea: ca fenomen istoric, teledemocrația nu este altceva decât un mobil pentru trecerea într-o etapă avansată: cea a democrației participative sau deliberative, prin care se propune coexistența guvernării prin reprezentanți cu democrația născută în agorele Greciei Antice, în secolul al V-lea î.Hr.

La un deceniu de Becker se regăsește studiul publicat de sociologul și profesorul de jurnalism Michael Shudson, cu titlul Limitele Teledemocrației. [1]Cu ocazia alegerilor prezidențiale din SUA din anul 1992, acesta oferea o analiză a impactului televiziunii asupra dezbaterii publice, remarcând încă o dată lipsa de interes a cetățenilor pentru oportunitățile oferite de noul model de democrație. [2] În America anului 1992, aflată în plină campanie electorală, dezbaterile din spaţiul public erau dominate de două partide politice şi de candidaţii acestora, şi, în plus, acaparate de presa mainstream. Sună cunoscut, nu? Autorul recomanda diversificarea temelor de dezbatere şi apariţia altor voci şi stiluri de discurs, pe care media nu le poate anticipa şi controla.[3] Pentru ca democrația participativă să nu devină un simplu paliativ, acesta recomanda conștientizarea necesității reprezentată de pluralism.

Inspirat de analiza sociologului american, am scris în toamna anului 2014 un articol pe tema campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale. Textul a fost scris într-un stil dubitativ, plecând de la ideea că era un pic forțată previziunea specialiștilor cu privire la cei doi candidați care dominau spațiul public, dați ca favoriți încă din primul tur de scrutin. O ipoteză care contrazicea flagrant datele problemei de la acel moment: în cursă erau înscriși 14 candidați; exista o posibilitate redusă ca mai mult de jumătate din populația cu drept de vot să se prezinte la urne, chiar și în turul al II-lea.[1] Ideea centrală a articolului era acea nevoie de pluralism susținută de Schudson în urmă cu două decenii, constantând că prea multe nu s-au schimbat de atunci, chiar şi într-o epocă a Internetului, a multitudinii de surse de informare alternative.[2

Internetul- între speranță și deziluzie

Pornind de la opinia redactorului-șed de la FAZ din 2012, inserată în introducere, prin care democratizarea informației se lasă așteptată în era Internetului, voi continua cu prezentarea sumară a unor analize de la sfârșitul secolului trecut, când conexiunea la Internet devenise deja o realitate a lumii contemporane.

În 1995, Richard Barbrook își exprima viziunea optimistă că Internetul va îndeplini un vechi ideal: secolul XXI va fi al cetățenilor informați, care își vor forma cultura politică de pe Internet, capabili “să-și conducă singuri viețile”. [1] Acesta conta pe rolul și potențialul Internetului de modernizare a procesului politic și decizional.

Este contrazis patru ani mai târziu de Richard Davis, profesor de științe politice la Brigham Young University, care s-a axat pe scrierea unor cărți ce tratează impactul Internetului în secolul XXI. Citez opinia acestuia din lucrarea „The Web of Politics. The Internet’s Impact on the American Political System”,[2]publicată în anul 1999:

În loc să acţioneze ca un instrument revoluţionar, de rearanjare a puterii politice şi de instigare la democraţie directă, Internetul este destinat să devină dominat de aceiaşi actori ai politicii americane, care folosesc în prezent alte medii de comunicare.

Se pare că tendința generală a cercetătorilor de la sfârșitul secolului trecut este de a trage semnale de alarmă cu privire la pericolul monopolului exercitat de  presa mainstream (curentul principal), manifestat acum chiar și în spațiul virtual. Aceiaşi actori care controlează presa scrisă şi audiovizuală, sunt prezenţi şi în mediul on-line, ceea ce are ca efect descurajarea publicului în a deveni mai activ, în termeni de participare la viaţa politică. Înainte de toate, această situație este rezultatul cedării de suveranitate pe Internet.

Robert Dahl, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Yale, este promotor al ideii de surse alternative de informare, în lucrarea publicată în anul 2000, “On Democracy”[1], plecând de la principiul fundamental prin care, într-o democraţie reală, divergenţele de opinii politice dintre cetăţeni nu numai că sunt tolerate, ci sunt şi protejate de legile statului.

Cetăţenii au dreptul de a căuta surse de informare alternative şi independente, la alţi experţi, ziare sau reviste, televiziuni, etc. Mai mult decât atât, există surse de informare care nu sunt sub controlul guvernului sau al unui partid politic, iar aceste surse alternative sunt efectiv protejate prin lege.

[1] Robert Dahl, On Democracy, Yale University Press, 2000

image

Toate previziunile celor enumerați s-au confirmat în zilele noastre, când Internetul abundă de proiecte de jurnalism alternativ, cel mai notoriu exemplu fiind Blasting News, unde cu o simplă înregistrare pe site poți deveni producător de știri, implicit jurnalist. O viziune interesantă asupra jurnalismului alternativ o are Vice.com, care deși nu are scopul expres de a trata evenimentele curente, o face totuși într-un stil detașat și non-conformist. Există o dorință a consumatorului de presă de a se îndepărta de jurnalismul care formează convingeri și opinii, în favoarea celui care informează, sine ira et studio. Acest trend merită exploatat și tratat pe larg în lucrarea de disertație, care va urmări liniile generale trasate de acest proiect de cercetare: definirea conceptului, evoluția istorică a teledemocrației, democrația informației în era Internetului și a rețelelor de socializare.

[1] Robert Dahl, On Democracy, Yale University Press, 2000

[1]  “ Back in the late-18th century, republican philosophers called for the creation of an informed citizenry with the knowledge to make the political decisions affecting their own lives. Maybe, as we enter the 21st century, the Net will help to realise this democratic deal for the first time.”

[2]  Richard Davis, The Web of Politics. The Internet’s Impact on the American Political System, Oxford University Press, 1999. Altă lucrare importantă: The Role of Blogs in American Politics,  Oxford University Press, 2009

[1]  “Într-o ţară în care doar jumătate din populaţia adultă votează, Victor Ponta şi Klaus Iohannis sunt favoriţi ai alegerilor de azi, cei doi având cele mai mari şanse de a ajunge în turul II, dintre cei 14 candidaţi înscrişi în cursă. Reflectă oare această previziune, impusă de mass-media, voinţa majorităţii cetăţenilor cu drept de vot?” ,Adrian Costea, Favoriţii alegerilor prezidenţiale: voinţa majorităţii sau doar produsul mass-mediei?, 1 noiembrie 2014, adevarul.ro.

[2]  “Ofer exemplul următor: un candidat la preşedinţie, oricât de coerent şi promiţător ar fi programul său politic, dacă nu se încadrează în tendinţa generală promovată de media la nivelul discursului public, va pierde lamentabil, obţinând câteva procente doar de la cei care deţin cultura politică necesară pentru a studia şi alte surse de informare decât cele ce aparţin curentului principal.”, Idem

[1]  Michael Schudson, The Limits of Teledemocracy, The American Prospect, pg. 41-45, 1992. Link: http://prospect.org/article/limits-teledemocracy. Lucrări de referință: Why Democracies Need an Unlovable Press, Polity Press, noiembrie 2008; The Sociology of News , Contemporary Societies Series, ediția a II-a, 2011.

[2] „Modernizarea discursului public este o cauză nobilă, dar oare va vindeca bolile democraţiei moderne? Este o problemă fundamentală a politicii noastre, incapacitatea de a comunica?”, îşi începea Michael Schudson expunerea.

[3] „Impactul potenţial al formelor mass-media sugerează o nevoie de pluralism. Ce am putea afla despre candidaţii noştri şi despre noi înşine, prin intermediul diferitelor tipuri şi forme de mass-media? Nu ştim până nu încercăm.” , Idem

[1]un model de comunicare politică în dublu sens, care poate oferi  mijloacele de educare a alegătorilor, pentru a facilita discutarea deciziilor  importante şi înregistrarea de sondaje instantanee, contribuind la dezvoltarea democraţiei participative”

[2]   Theodore Becker, Teledemocracy. Bringing Power Back to People,  revista bilunară THE FUTURIST, decembrie 1981

[1]  Richard Barbrook, The Alternative Media: http://www.hrc.wmin.ac.uk/theory-mediafreedom11.html

[2]  Guy Debord, Societatea Spectacolului, Editura Rao, București, 2011. Traducere de Cristina Săvoiu.

În opinia lui Guy Debord,  „spectacolul” este o manifestare superficială a societăţii capitaliste, propagată de mass-media. O idee extrem de interesantă enunţată de acesta  este aceea că „spectacolul integrat”, asociat cu democraţiile liberale moderne, şi-a inventat un inamic fără de care nu poate supravieţui:  terorismul. Terorismul este folosit în scopul evidenţierii superiorităţii şi perfecţiunii modelului democraţiei liberale.

[1]„ Încurajaţi de rapida convergenţă a telecomunicaţiilor, mass-mediei şi computerelor, mulţi oameni cred acum că autostrada informaţională  va crea condiţiile participării directe a cetăţenilor la luarea deciziilor politice. Această utopie tehnologică a fost propusă pentru prima oară în anii ’60, de către Situaţionişti şi alte grupări de extremă stângă. Aceşti tineri revoluţionari doreau ca oamenii să işi conducă singuri destinele, printr-o formă high-tech de democraţie directă – agora electronică. Inspiraţi de această viziune, activiştii din întreaga lume au creat emisiuni radicale, difuzate la posturile de radio pirat”.  (Richard Barbrook,  Electronic power to the people,  New Scientist, 29 iulie 1995)

[2] Richard Barbrook, Media Freedom: the contradictions of communications in the age of modernity,  Pluto Press, Londra, 1995

Richard Barbrook,  Imaginary Futures: from thinking machines to the global village, Pluto Press, Londra, 2007

[1] “Era Internet a multiplicat promisiunile: fiecare dintre noi poate să devină autor, jurnalist, editor, fiecare poate să câştige bani. Dar democratizarea informaţiei n-a avut loc niciodată.”, Frank Schirrmacher, Ziarele nu vor muri în Silicon Valley, FAZ, 26 decembrie 2012.

[2]“ Inclusiv procesul preconizat de autoeducare politică şi socială a omului capabil să primească toate informaţiile printr-o simplă apăsare cu degetul se lasă aşteptat din punct de vedere mediatic. Participarea se limitează tot mai des la sisteme de recompensă prin butoane de like, plebiscite permanente la care e supus consumatorul şi dispoziţia sa de I like [îmi place].”, Idem

[1]Adrian Costea, Trăim într-o distopie numită teledemocrație, 17 august 2014.

Link:  http://adevarul.ro/news/societate/traim-intr-o-distopie-numita-teledemocratie

[2]  [DAVID BEN ZION]: Diavolul este acela care ne bate la uşă!  

   [ARIEL DAN]: Ştiu, David. Dar ţara, lumea întreagă, îl vede sub chipul unui înger. Percepţia faptelor e mai presus decât  faptele  însele.  Imaginile sunt cele care dictează  politica conducătorilor de  democraţii.  Am intrat în  era teledemocraţiei.

Categorii: Politică, SOCIETATE | Etichete: , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Prima ediție a Trofeului Tinereții, 1968


1968

ion mustata

Ion Mustață, primul prezentator al festivalului 

Categorii: Uncategorized | Lasă un comentariu

SERIAL DESPRE DONALD TRUMP


Vreți să aflați cum s-a construit mitul lui Trump? Care au fost strategiile sale de atragere a electoratului? Intră pe blogul meu de la adevărul și citește ultimele patru articole.

 

http://adevarul.ro/blogs/adrian.costea2

c6c2d7be401c60b12ee1a41514096fc5

Categorii: Politică | Etichete: , , , , , | Lasă un comentariu

ISTORIE- REZOLVAREA SUBIECTULUI DE METODICĂ DIN 2016


ROLUL SURSELOR ISTORICE ÎN FORMAREA-DEZVOLTAREA-EVALUAREA COMPETENȚELOR

  1. Precizarea unei categorii de surse istorice și menționarea a două avantaje și a două dezavantaje ale utilizării surselor istorice din această categorie în cadrul activităţii didactice specifice secvenței date.
  2. Precizarea unei metode de predare-învăţare în care se pot utiliza sursele istorice pentru care ați optat și exemplificarea formării/dezvoltării competenței 2.4. prin folosirea acestei metode (menționarea a două caracteristici ale metodei, a termenilor istorici, conceptelor, problemelor de atins și a conținuturilor utilizate, respectiv a trei sarcini de lucru date elevilor, referitoare la surse istorice).
  3. Proiectarea unui item de tip subiectiv care să evalueze ambele competențe din secvența dată.
  4. Precizarea unei metode complementare/alternative de evaluare care poate fi utilizată pentru competențele din secvența dată și menționarea a două criterii de evaluare specifice acestei metode.

CONȚINUTURI VIZATE- ROMÂNIA DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (Programe şcolare ISTORIE, clasele a V-a – a VIII-a, OMECI nr. 5097 / 09.09.2009 ) 

• Evoluţii specifice ale regimului comunist 1945-1989
• Decembrie 1989. Context şi consecinţe
• Revenirea la democraţie

REZOLVARE (BIBLIOGRAFIE: DIDACTICA ISTORIEIDIDACTIC.RO)

Există două categorii principale de surse istorice: sursele fundamentale (scrise) și sursele vizuale. Cele din urmă sunt analizate întotdeauna separat, având rolul de confirmare și nuanțare a informațiilor extrase din sursele scrise. Conținuturile vizate fac parte din istoria secolului al XX-lea, de aceea vor prima sursele fundamentale. Cu cât evenimentele la care ne referim sunt mai apropiate de prezent, cu atât se extinde câmpul de investigație (câmpul istoriografic), mai exact creșterea numărului de categorii de surse istorice analizate.

Dat fiind faptul că tema studiată este una de istorie națională recentă, voi menționa o altă categorie de surse istorice: sursele de istorie orală. Acestea nu pot fi decât relatările părinților sau bunicilor elevilor (martori ai trecutului) cu privire la perioada regimului comunist. Dat fiind faptul că folosirea acestei categorii de surse istorice are atât avantaje cât și limite, o voi detalia în vederea rezolvării punctului 1.

Avantaje

  • Utilizarea surselor de istorie orală asigură o participare activă a elevului la reconstruirea trecutului.
  • Facilitează elevului capacitatea de asociere și de comparație: istoria orală permite stabilirea unei legături între experienţa şi mediul personal al elevului şi evenimente şi fenomene care au (au avut) loc pe o scară mai largă.

Pe de altă parte, principalul dezavantaj este legat de subiectivitate. 

Subiectivitatea se datorează percepţiei individuale a fenomenului sau evenimentului (modul în care un individ a perceput, prin prisma propriei educaţii, a intereselor şi nevoilor sale). Un alt dezavantaj al istoriei orale este inexactitatea informațiilor oferite: cu trecerea timpului, martorul a uitat unele detalii sau a considerat că nu sunt semnificative.

Cu toate acestea, folosirea istoriei orale în procesul de predare-învățare a acestor teme de istorie recentă este pe deplin justificată și recomandată cu încredere.

La clasă, profesorul utilizează atât surse istorice puse la dispoziție de manual, cât și surse culese din alte tipuri de resurse didactice.

Rolul surselor istorice în formarea/dezvoltarea competențelor din programa școlară de istorie este acela de dezvoltare a capacităților/deprinderilor de analiză sinteză, implicit dezvoltarea gândirii critice, finalitate primordială a disciplinelor socio-umane. Se recomandă în activitatea didactică folosirea surselor istorice ca mijloc de reducere a consumului de timp.

Există o schemă a succesiunii logice a celor trei elemente ale demersului instructiv educativ la disciplinele socio-umane. La istorie, schema are ca pivot central sursele istorice, facilitator al cunoașterii și interpretării trecutului.

CUNOȘTINȚE (Despre evenimente istorice și surse cu privire la evenimente)

ABILITĂȚI (de lucru cu sursele istorice) /DEPRINDERI ( de analiză a surselor)⇔

VALORI ȘI ATITUDINI (față de trecut, cât și față de prezent).

Ambele competențe din secvența dată fac apel la analiza surselor istorice:

2.4. Rezolvarea unor situaţii-problemă, prin utilizarea adecvată a surselor istorice referitoare la fapte din istoria românilor, desfăşurate în […] secolul al XX-lea.

3.7. Stabilirea unor relaţii între aspectele unui fapt istoric din […] secolul al XX-lea, pe baza surselor istorice.

Punctul 2 solicită precizarea unei metode de predare-învăţare în vederea formării/dezvoltării compentenței 2.4.  Am ales o metodă folosită de obicei la clasele mici, metoda Știu / Vreau să știu / Am învățat, deoarece implică categoria de surse ale istoriei orale menționată anterior.

Înainte de a descrie utilizarea metodei în sine, o voi pune în legătură cu o grilă de lectură, respectiv de analiză a surselor istorice, a cărei folosire se recomandă la lecțiile de istorie. Cele trei elemente-cheie de analiză sunt următoarele:

TEXTUL propriu-zis ( prezentarea unor fapte, evenimente sau fenomene istorice- datele problemei, punte între context și subtext)

CONTEXTUL (mediul în care a fost produsă sursa)

SUBTEXTUL ( ceea ce implică textul ca referință față de context).

În final, sunt elaborate concluziile de interpretare a textului istoric. Pentru a ridica gradul de complexitate a metodei Știu / Vreau să știu / Am învățat se impune utilizarea acestui tip de grilă de lectură; totodată pentru a fi în acord cu competența 2.4 – folosirea problematizării prin adecvarea la interpetarea surselor istorice. 

Cu privire la conținuturile utilizate (plus concepte, termeni istorici, probleme de atins), m-am gândit să aplic această metodă pentru înțelegerea situației din deceniul al 9-lea, perioada de sfârșit a regimului comunist din România.

Prima etapă a metodei presupune reactualizarea cunoștințelor anterioare (așa-numitele idei-ancoră), atât cele dobândite în cadrul orelor de curs, cât și cele ce țin de educația non-formală. Elevii pot prezenta la începutul orei eseuri ce conțin mărturii ale celor mai în vârstă cu privire la tema studiată ( folosirea surselor de istorie orală). Voi reveni asupra acestei sarcini la rezolvarea punctului 4 (precizarea unei metode complementare/alternative de evaluare)

A doua etapă – VREAU SĂ ȘTIU- presupune identificarea întrebărilor (nelămuririlor) elevilor, a căror curiozitate a fost stimulată de părinți sau bunici.  Profesorul are rol de moderator, de facilitator în asimilarea noilor cunoștințe. Se vor folosi texte din manual sau din alte materiale didactice. Elevii vor avea ca sarcină căutarea răspunsurilor la întrebări. Tranziția spre ultima etapă presupune ințelegerea noilor informații prin prisma cunoștințelor anterioare, în scopul relevării unor noi sensuri.

Profesorul își aduce contribuția în ultima etapă -AM ÎNVĂȚAT- printr-o scurtă prelegere. Se va urmări asigurarea conexiunii inverse (feedback-ului). Ca temă, elevii vor avea de pregătit răspunsurile la întrebări referitoare la ceea ce vor dori să afle suplimentar față de tema prezentată. Profesorul poate organiza în acest scop echipe de cercetare, sugerând modul de documentare.

Să rezumăm tema dezbătută prin această metodă: Elevii vor afla de la părinți informații privind lipsurile din deceniul al 9-lea: raționalizarea alimentelor, cozile, economisirea energiei, privarea de informare- scurtarea programului TV la două ore pe zi. Textele analizate la oră vor releva motivele dezastrului economic din acei ani, determinat de dorința conducătorilor de a returna integral datoriile externe, ce au provenit din împrumuturi folosite la dezvoltarea industrială și urbană a României socialiste. Pe deasupra, toate acestea au avut loc în contextul apăsător al unui regim totalitar- represiune dură a opoziției, cenzură totală, poliție politică, cultul personalității dus la extrem (neostalinism). Există multe elemente de analizat/interpretat- acestea alcătuiesc subtextul și concluziile.

Un item subiectiv care să evalueze competențele 2.4 și 3.7 va fi elaborat pe baza unui text (sursă) istoric. Am ales un eseu structurat care să pornească de la următorul text, de fapt o celebră afirmație a cunoscutului memorialist Constantin Argetoianu, politician marcant al perioadei interbelice:

Dacă ar cădea şi Churchill, după moartea lui Hitler, lui Mussolini, lui Roosevelt, n-ar mai rămâne decât Stalin, dintre marii conducători ai războiului. Ar fi un semn că Dumnezeu vrea să încerce omenirea cu plaga comunismului.

Pornind de la această sursă, se impun următoarele întrebări (cerințe):

-Prezentați evoluția Estului Europei după anul 1945. Cum s-a făcut tranziția la socialism?

–Care ar fi fost evoluția României dacă la Conferința de la Ialta (4-11 februarie 1945) acordul de procentaj ar fi stabilit o influență mai mare a statelor democratice?

Acest item subiectiv face apel la capacitatea elevilor de a problematiza, de a-și demonstra creativitatea și originalitatea. Pentru profesor, elaborarea unei scheme de notare este destul de dificilă.

Pentru prezentarea unei metode de evaluare alternativă (complementară) a celor două competențe prin implicarea surselor de istorie orală, cea mai adecvată sarcină pentru elevi ar putea fi realizarea unui interviu cu un părinte sau un bunic, martori ai evenimentelor din istoria recentă.

În prealabil, profesorul va elabora un ghid de interviu. Desigur, va lăsa libertate elevilor în alegerea întrebărilor cu care își vor chestiona rudele mai în vârstă. Interviul va oferi măsura orginalității și creativității elevilor, remarcându-se cei cu potențiale abilități jurnalistice. Tema interviului: Revoluția din 1989. Viața cotidiană. Criterii de evaluare: calitatea documentării, modul de redactare și editare (transformarea comunicării orale în comunicare scrisă);  relevanța rezultatelor obținute. 

Date ale intervievatorului:

Nume:

Prenume:

Data/ora înregistrării

Tipul înregistrării

Locul înregistrării

 

Date personale ale persoanei intervievate:

Nume

Prenume

Data şi locul naşterii

Studii

Profesia

Naţionalitatea

Religia

Stare civilă

Scurtă prezentare biografică

 

 

Categorii: Historia magistra vitae, SOCIETATE | Etichete: , , , | Lasă un comentariu

Biserica din Amara


Categorii: Uncategorized | Lasă un comentariu

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.